
Despre separatismul românesc. Vreau o țară plictisitoare
Nu, nu te gândi la teritorii decupate sau la altceva; e vorba despre ceea ce ni se livrează zilnic.
Nu, nu te gândi la teritorii decupate sau la altceva; e vorba despre ceea ce ni se livrează zilnic.
Imaginează-ți. Suntem în 2023. Pandemia e pe sfârșite, oamenii sunt sleiți.
Încă mai miroase a carne friptă în Piatra Neamț. Încă se mai aude ecoul ălora de la partide de se tăvăleau în dureri, promițând că musai gata cu numirile politice. Și?
De la început musai de spus: am votat cu ei de când au apărut; cariere proprii, încăpățânarea aia boemă și faină în a strânge milionul de semnături contra penalilor din funcții publice, oameni cu care poți vorbi. Sau ai putut, până acum.
De două decenii încoace, ne-am obișnuit să alegem răul cel mai mic: Iliescu, nu Vadim; Băsescu, nu Năstase și nu Geoană; Iohannis, nu Ponta – și dacă acum intră madama de Teleorman în turul doi, vom duce mai departe spurcăciunea asta istorică.
Dacă e să calculăm cinic, Ceaușescu a fost împușcat pentru mai puțin. Ce avem azi, după trei ani de guvernare PSD?
Va fi greu de reclădit, va fi și mai greu de recâștigat încrederea că mai avem vreo șansă, dar e unica soluție acum – mai târziu, dacă o cărămidă va zbura în geamul guvernului, încă un milion de cărămizi vor zbura; va fi care pe care.
Niște nenorociți să fim. Niște curve. Să ne intre o dată în cap că-n țara asta caracterul nu-i o garanție a succesului.