Manual de stat acasă

DE Sabin Gherman | Actualizat: 10.07.2020 - 19:15

În afară de spălat pe mâini, zilnic de câteva zeci de ori, în afară de preșul îmbibat în clor, mască, mănuși, știrile de la ora 13 (”câți sunt azi?”) – ce să scrii? E ciudat: n-am muncit în toată copilăria mea (”lasă-l în pace că-i operat!”) cât am muncit acuma, în curte.

SHARE

Și da: citit toate cărțile despre care nevastă-mea zicea mereu că mi le aruncă de pe noptieră direct în cap.

Ușor nu-i. La început privești totul cu o curiozitate ciudată: vinovată, dar și atinsă de adrenalină: e și teamă, dar și senzația ocoșă că trăiești un moment istoric. E un fel de război, doar că nu-s bombardamente. La început: comunicate reci, stare de urgență, breaking news-uri, armată la fiecare colț plus tradiționalul ”vezi dacă găsești undeva drojdie”. Acum: popa Tomisului, ăla de dă pe dinafară, chefuri la Vama Veche, 614.

Mișto. Într-o zi am zis așa: hai să fac bâză de nebunia asta: am citit deci jurnalul lui Maiorescu. Filă cu filă, însemnări ale zilelor lui în paralel cu zilele care mă năclăiesc. E fascinant să vezi că niciodată nu-i altfel: ce mi-e ”mincinosul de Papadopol”, ce mi-s mincinoșii de azi? De plouat, ploua și atunci. De scrântit piciorul, l-am scrântit și eu - drept îi că nu la dans, ca Maiorescu, ci alunecând printre suduieli, ducând mâncare câinilor.

Stâncărie. Am făcut-o din plictiseală. Cărat pietroaie, luat tot felul de lăstari de prin pădure plus câteva ghivece de flori. Lovit ciocan peste dește, suduit două minute fără să repet adjectivele, pansat și luat moacă de beteag. Pus iarbă. Udat iarbă de două ori zilnic, căderi spectaculoase pe noroi cam două pe săptămână – da, și copiii râzând de mine: nu le mai cumpăr niciun telefon, s-au lins pe bot la faza asta!

Casa de oaspeți. Acolo s-o mutat finul meu, cu familia; nu bea, nu fumează. Om serios, mutat la țară ca la o stațiune de nevoie. Face plimbări lungi prin pădure, dar pe mine nu mă mai prinde la chestii d-astea după ce m-o purtat vreo cinci kilometri să vedem copaci, frunze și drum pietruit. Încă îi e frică de câinii mei; dacă nu-l învăț să bea o bere, e pierdut.

Actualități. Veștile din sat nu le mai aduce poștășița, ci ambulanța. ”Îi de-aia roșie?”; ”Da”; ”No futu-i, asta-i cu izoletă”; ”Dă pe zoom să povestim”. Când o murit primul om în sat, poveștile s-or oprit. Un fel de șuier șoptit, cu ciudă și icnet nelămurit. Te uitai lung pe drum, ca soldații după femei: ”Tot de-aia roșie-i?”; ”Tot”; ”No futu-i”.

Făcut emisiuni pe facebook, făcut și la tv - astea mă storc. Mă scot din ritm, musai să opresc curățenia din beci, din magazie, din cramă. Am iobăgit la curățeniile astea vreo trei săptămâni. Observație (urât din partea mea): de zece ori mai mare satisfacția când lucrează mâinile și nu creierul. Creierul e îmbâcsit, repetă ca un cioclu bâbâit: coronavirus, covid nouășpe, sars-cov2, hidroxiclorochină, remdesivir. Mâinile montează rafturi chinezești, dau mâncare câinilor, joacă popa prostu’ cu copiii.

Televizorul. De cele mai multe ori, un fel de vidanjă. Vela o fo vedeta: se vede că omu’ o fost mare mahăr în orașul lui, ș-acuma vrea să fie ăla din popor, bun și cu popii și cu îngropații; are ceva din legenda bunilor prim-secretari, ăi de veneau în vizită la ceapeuri și dădeau mâna cu babele: ”pare om bun, maică, are privire blândă” – doar că, tura asta, Vela e prostu satului. Urmează Orban: eforturi mari, gesturi ample, care să-i suplinească lexicul relativ; se îneacă în pălăria aia mult prea mare. Tonuri grave, își înfrânează orice gest din alte vremuri, vorbește rar ca și cum ar avea ceva de spus; parcă era mai fain când era miștocar și zdrăngănea la mandolină...

Stresul. Înjur ca un birjar; nu ca un birjar – ca președintele Organizației Mondiale a Birjarilor. Sudui spumos, îmi descarc furia pe fiecare cumulonimbus și apoi schimb vorba. În vremuri de pandemie, pare că suduiala vindecă. Dacă sudui, nu mai urăști; ești ferit de tentația asta și, dacă ai un pic de imaginație, până și Dumnezeu râde de câte bălării pot să-ți iasă pe gură.

Netflix. Doar de la unu noaptea încolo. Pe la două mi se închid ochii și adorm, pe la cinci mă trezesc, beau un cafei, citesc presa și la șase mă culc. Pe la șapte jumătate latră câinii și miaună mâțele: vor mâncare și parcă numai de la mine le pică bine digestia. Pe la două după-amiază dorm iar un ceas, ca o divă venită de la coasă.

Viitorul. Nu există viitor. Carpe diem-u’ ăsta de doi lei o să ne mânce ficații, o să fie amanta aia care-ți vine cu valiza la ușă și urlă că doar pe tine te vrea. Va fi noua noastră piele, viața noastră de rezervă. Plus spălatul pe mâini, preșul îmbibat în clor, mască, mănuși, știrile de la ora 13 (”câți sunt azi?”). Și noi, așa cum putem, no futu-i...

Comentarii

© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -