Anul ăsta am inaugurat cu fast cinci kilometri de autostradă, un pod și un traseu de metrou, anul trecut bucuriile de stradă au fost plecarea hămesiților de la guvernare (unii la pușcărie); în anul Centenarului, marile victorii au fost angajarea unor coafeze la Departamentul Centenar și zburleala comică a Academiei Române către Budapesta că de ce-au angajat doctori în istorie, etnografi, specialiști în demografie și alți tipi cu doctorate să cerceteze și ei suta aia de ani.
Și tot așa, de treizeci de ani. Sau de-o sută? Anul ăsta, cele mai faine proiecte le au, în general, candidații fără mari șanse – sigur, aici nu-l punem pe Bolojan, premiantul de departe al înțelegerii că țara asta degeaba a aderat în acte la Uniunea Europeană dacă nu se și integrează prin fapte.
Ce deranjează?
Alegerile nu sunt pentru proiecte, ci pentru putere. În teritoriu mai ales, discuțiile publice între candidați sunt aproape de zero, un fel de antrenament pentru parlamentare, „să tragem acuma la locale ca să se vadă la parlamentare!
Candidații din fruntea sondajelor nu merg la dezbateri, își securizează orice simpatie, urlă la subalternii din partid să împartă fluturași sau își plătesc emisiuni la radio și tv „cu condiția să fiu singur cu moderatorul“.
Mizele sunt, în primul rând, ale liderilor: dacă PSD o face lată, Ciolacu e făcut ciolan și mâncat cu tradiționala fasole la cazan - în cazanul ăla o să fiarbă și cei care, mai cu hâr, mai cu mâr, au mers cu el.
La PNL se pun șampaniile la rece și Orban zice că habar n-are că multe șampanii de-astea sunt aduse direct din sediile PSD, de ăia care anul trecut au fost iadul pe pământ și anul ăsta sunt manageri de paradis (fazele alea cu Chirica de la Iași, făcut praf anul trecut de Rareș Bogdan și apoi, după ce anul ăsta băut-a apă sfințită de la liberali, desmierdat de același Rareș Bogdan, rămân în antologia comediei românești alături de Caragiale și Birlic).
La USR, situația e simplă: cariere personale de cele mai multe ori impresionante, dar totală inabilitate a liderilor de a vorbi cu oamenii, inclusiv cu propriii oameni, cei din teritoriu – e un fel de muncă de birou; parcă s-au împăcat cu ideea că USR e partid nou și dacă românii și-au dorit un partid nou ce tot comentează?
Există și gata, planul e îndeplinit! E ca meseria de român, ce-i greu de înțeles? Că mișcă Ungureanu cu spitalele sau Goțiu cu pădurile? Să vezi numa’ ce și-o vor lua...
PMP rămâne legat de Traian Băsescu, unul dintre puținii lupi de mare care înțeleg uscăciunea asta de campanie; au și oameni faini, școliți prin americi și europe, dar și peremiști deghizați, de-ăia care mai dorm cu securea sub pat că vin ungurii și le fură Ardealul via Târgu Mureș/Marosvásárhely.
De cealaltă parte, UDMR știe că tăcerea e de aur și joacă așa cum ne-au învățat de ani buni: noi reprezentăm o comunitate cu aspirații, atitudini și resurse specifice, vorbim doar despre și cu acea comunitate; cu ăilați povestim doar în Parlament, punct cu punct.
Erted? Ponta e un manelist care s-a apucat de muzică ușoară, spre disperarea maneliștilor grei din PSD; gata cu banii fără număr, gata cu „dedicație din partea lu’ nașu’“ – pare mai frecventabil, mai la costum, mai fără kilu’ de aur la gât; pesediștii săracii văd cum vlăstarul lor se ridică și le joacă pe masă și le râde-n nas.
Singura lui capcană e cea pe care și-o construiește singur, dacă într-adevăr face duet cu Tăriceanu cel răsuflat și alungat cam de la toate mesele. Toți oamenii ăștia se bat pentru putere.
Sunt 80 de miliarde de euro la orizont și din ei poți moderniza România sau poți face fericite cateva sute de familii & generațiile aferente. Așa-i c-ar fi trebuit și dezbateri? Că altfel noi rămânem, ca de obicei, doar cu zbaterile...
Ne vedem la vot, nu-i așa?
➔ Sabin Gherman este contributor la Newsweek România
