Ardeal, Banat, Moldova. Urmează Dobrogea, musai

DE Sabin Gherman | 14.01.2019 - 12:08

Dincolo de spaime și fibrilații identitare, mișcările împotriva centralismului se coagulează, în sfârșit arătând guvernanților că România nu e suma ministerelor din București.

SHARE

Ce e de notat în primul rând? – că aceste mișcări vin de jos în sus și nu de la un buton central, cum ne obișnuiseră tătucii naționali. De spus: întreg sistemul de stat era blocat în ideea că nu avem voie să schimbăm nimic în alcătuirea administrativă – în 2003, când au scos în afara legii Liga Transilvania–Banat, primul argument a fost că ”regionalizarea nu respectă articolul 1 al Constituției”, asta deși exista Legea 151/1998, cea a regiunilor de dezvoltare.

Ce avem acum? De o parte: aceeași trufie păguboasă că dac-ai ajuns secretar de stat prin minister știi cel mai bine ce se potrivește și sigheteanului și constănțeanului, secuiului, lugojeanului și ieșeanului; același miserupism în a înțelege valorile timpului, provocările și opotunitățile – se vede că la cârmă au fost și sunt indivizi și individe care n-au mai pus mâna pe carte de trei decenii.

Efectul? - statul a devenit adversarul dezvoltării tuturor comunităților din țara asta, dușmanul de temut al celui ce refuză ajutorul social. De cealaltă parte: comunități silite să muncească mai mult pentru mai puțin, comunități mințite cu creionu-n mână, creionul ăla care desenează în fiecare campanie electorală mii de kilometri de autostradă sau spitale și școli ultramoderne; aspirații europene tot mai ferme, venite nu atât din informări oficiale, cât de la cele patru milioane de rude plecate dincolo; oameni de afaceri care văd că ungurii au ajuns la Borș cu autostrada și la noi, la Suplacu de Barcău, cresc buruieni pe ruinele autostrăzii Transilvania; aceiași oameni de afaceri care așteaptă Autostrada Iași-Târgu Mureș, că exporturile lor fac trei săptămâni cu trenul de la Onești până la graniță – și își pun mâinile-n cap când văd că banii europeni stau nefolosiți, din marea prostie a guvernantului rumân.

Peste toate: aceeași lipsă de curaj în a renunța la o lege, 2/1968, cea a județelor  – și cine să schimbe legea asta comunistă dacă la guvernare tot urmași ai comuniștilor au fost și sunt?

Și soluții sunt, doar că sunt dureroase pentru unii: în primul rând, nu avem nevoie de atâtea unități administrative – de ce să am peste 3000 de comune, orașe, municipii, fiecare cu camarila de politruci, secretare, șoferi & alte neamuri? Olanda, spre exemplu, a trecut la reformă drastică și a avut dreptate: din cele 392 de comunalități, au mai rămas 92 – poate unii s-or fi simțit atinși la cariera politică, dar până la urmă comunitățile pot suporta sau nu anumite costuri.

În România, din cele peste 3000 de unități, capabile să se autosusțină sunt un pic peste 850 – cam astea ar trebui să existe. Apoi: ai nevoie de 41 de județe? Polonia a preferat, în locul celor 49 de județe ale lor, 16 voievodate, adică regiuni, și au comasat comunalitățile în 379 de powiate, un fel de districte sau raioanele noastre de dinainte de ’68 – de fapt, alcătuirea Poloniei seamănă cu ce am avut noi din 1950 până la 1968, întrucâtva. Soluția pentru România e simplă: ai regiunile istorice bine determinate, ai identități regionale bine conturate și de aici poți porni. În interiorul județelor ai zone la fel de bine determinate: Țara Zărandului, Țara Moților, a Făgărașului, a Călatei (ca să spun doar câteva din Ardeal) – pot fi echivalentul powiatelor poloneze: ele pot avea câteva administrații, nu zeci sau peste sută, ca în prezent.

Provocarea: convinge-i pe primarii care s-au tăvălit să le faci cătunul comună și comuna oraș că trebuie să renunțe la puterea lor dumnezeiască de-a deschide Zilele Satului sau mai știu eu ce Festival Orășenesc de Poezii cu Rimă... Concret:  România, 238 391 km pătrați, 19 milioane locuitori: 3181 de unități administrativ-teritoriale de bază: 103 municipii, 217 orașe și 2.861 comune; Polonia, 312.679 km pătrați, 38,5 milioane locuitori: 16 voievodate, 379 de powiate (includ 65 de municipii) și 2 478 de comune. Da, știu: sună bine, dar – trrrădare! – în Ardeal sunt unguri! Hic sunt leones, mânca-ți-aș!

Și ungurii vor autonomie și nouă nu ne place, că nu sună bine chiar dacă nu prea pricepem. Doar că și aici tot secolul ăsta european ne ajută: Italia, stat național și unitar și etc, are cinci regiuni cu statut special, dintre care două chiar cu minorități consistente: Valle d’Aosta, cu francezi, și Sud-Tirol, cu austrieci – dacă treci prin Italia, vizitează-le, că-s cele mai prospere de când sunt autonome. Sud-Tirolul era până acum trei decenii una din regiunile sărăcuțe, acum face parte din coridorul de prosperitate care începe din Bavaria, adică Freistaat Bayern – Statul Liber Bavaria, cel din puternica și unita Germanie!

Da, și Italia e tot acolo, și toate cele descentralizate – doar statele cu tătuci atotștiutori au bubuit. De ce e necesar să se mobilizeze și Dobrogea, după Ardeal, Banat, Moldova? În primul rând, pentru că potențialul regiunii e imens – și nu doar economic, ci și cultural. Un Consiliu Regional al Dobrogei ar putea avea o lege specială a turismului (sigur, respectand legile-cadru naționale), legi privind porturile și chiar unele legate de protecția mediului. Ai într-o parte o populație rurală săracă, în altă parte Constanța și porturile de la mare, plus Delta Dunării – și când spui Deltă, poți să vezi aici o regiune cu statut special: are specificități de mediu, are instituții (guvernatorul, de exemplu), are tot ce e necesar să funcționeze de-adevăratelea.

Ce faci cu zonele sărace? Pui turismul cultural să lucreze în folosul comunității: de câte ai auzit despre obiceiurile tătarilor sau ale turcilor din zonă? Despre istoriile lor? Îți spun eu: veci! Și nici n-o să auzi, pentru că manualele noastre sunt suma monumentelor și atât.

În toate țările civilizate, turismul cultural aduce prosperitate – la noi? O redefinire culturală a regiunilor istorice ar fi și o bună redefinire a țării – și cam asta trebuia să se întâmple din 1990; pierde România dacă Ardealul, Banatul, Moldova, Dobrogea și toate celelalte regiuni hotărăsc ce e mai bine pentru comunitățile lor și devin prospere? Se rupe țara dacă ardelenii și moldovenii hotărăsc să se lege printr-o autostradă fără să mai aștepte ștampila lu’ dom’ secretar de stat?

Încă o zonă cu statut special e Valea Jiiului – va exploda în curând dacă nu vei vedea acolo nevoia reinserției profesionale; dar una serioasă, nu cursuri de calificare dintr-alea de tocat banii. Zona are potențial turistic, lasă investitorii să facă profit și profit vor avea toți. Ce ai azi acolo? Apartamente care se vând pe-un tv color sau pe-un frigider, crâșme cu caiet de datorii, oameni trântiți de stat în subsolul tuturor programelor de guvernare. E urât ce spun, așa-i?

Trădătorul din mine, boanghena sprâncenată iar nu s-a putut abține să mai pună un lemn pe rugul național, mânca-ți-aș... Doar că ar trebui să ținem minte: statul nu e numai suma instituțiilor și serviciilor, ci și un generator de solidarități morale – ce-s alea?: niște fire care te leagă lăuntric, nu le vezi niciodată, le simți ori când batem Argentina la fotbal (fost-ai lele...), ori când trebuie să sari cu arma-n mână.

Și știi cum se generează drăcia asta morală? Prin respectul comunităților, prin încrederea că ele știu cel mai bine ce le folosește și cum pot s-o ducă mai bine, fie că-i Sighet, fie că-i Constanța, fie Secuime, Lugoj sau Iași – înțelesu-ai, dom’  secretar de stat?

Comentarii

© 2019 NEWS INTERNATIONAL S.A.