Pe de o parte, avem o Românie responsabilă, ce ține cu dinții de modernitate, cea a copiilor noștri, de cealaltă parte e România hâdă, ciufută, bine antrenată în tot felul de complicități.
Mă uit la copiii din Șpring, care au curăţat de peturi toate văile și şanţurile şi le-au reciclat, apoi au făcut din comuna lor prima din țară cu un centru de colectare şi returnare a recipientelor din plastic, sticlă şi aluminiu.
La prima vedere o să zică unii că-i zero barat, nu-i așa? Dar hai să gândim: ce-am învățat noi? Revoluție, Assos, suc de-ăla turcoaz la dozator, aur de paișpe carate din Turcia, Vegeta
sârbească, rulmenți vânduți prin parcările ungurești.
Și da, votul liber – atât de liber, că de cele mai multe ori ne-am băgat picioarele-n el ș-am plecat la mici și bere.
Lângă copiii și primărița (aproape copilă și ea) din Șpring, pune și analiza FMI – femeíu’ ăla ciufut, temut în toată Europa asta de Est: România pare să aibă cea mai rapidă revenire economică din Uniunea Europeană.
Așa sărăcuți cum om fi, cu planetarele schimbate an de an și resemnați că iar nu-s manualele pe băncile copiilor, mergem însă înainte.
Când am zis că revenirea va fi rapidă, m-au luat câțiva în tăbarcă, „băăă, ești cumpărat de Cîțu la legătură, ‘ți-ar mecla de chelios!“, „nu-l mai lăsați pe manipulatoru’ ăsta la televizor!“ – de fapt, se vedea deja pentru cine avea ochi: în perioada asta de stat acasă, fiecare a lucrat ce-a putut; curțile oamenilor, mai ales la țară, erau șantiere, construcțiile au crescut ritmul, muncitorii erau (și sunt) tot mai greu de găsit și tot mai bine plătiți, mulți s-au reinventat profesional, micile afaceri de la parterul blocului au descoperit POS-ul, instituțiile statului au descoperit și ele e-mailul.
Că s-a făcut de nevoie, e adevărat, dar asta a urmat după absolut toate nenorocirile – reinventarea unei lumi.
România ailaltă – că de-aia zic de separatism, nu înțelege nimic din secolul 21. Nu pricepe că avem cea mai mare oportunitate din istorie, că – deși manualele zic că suntem parte a Europei – e totuși pentru prima dată când avem șansă.
Niciodată n-am făcut parte, pe de-a-ntregul din istoria europeană, niciodată n-am fost parte a vreunui sistem de securitate cum suntem acum parte în NATO.
Și? Păi, în loc să înțeleagă asta sau măcar să se dea la o parte dacă nu acceptă – ce avem: Academia Română, ștaiful prăfuit al culturii și civilizației române, publică și găzduiește lansarea unei cărți semnate de Dan Voiculescu.
Da, Felix, informatorul, condamnatul la pușcărie etc. „Personalitatea dânsului, profesor universitar, experiența dânsului de viață, cunoștințele, era persoana care putea să realizeze aceasta“ – e o frântură din „discursul“ împiedicat al reprezentatului editurii.
Uniunea Europeană, nu-i așa? Civilizație, despărțire de trecut? Hai să nu ne mirăm, mulți dintre cei aflați azi pe ștatele de plată ale Academiei au fost și pe cele ale PCR…
Mai departe: vine madam Șoșoacă, deja mai celebră decât Floricica Dansatoarea și Ciocănitoarea Woody la un loc, și-i dă înainte cum că vaccinul e periculos pentru copii,cu apeluri către părinți și tot tacâmul ei de bulivar.
Dacă eu sau dacă tu am stârni astfel de vijelii, ne-ar veni Poliția la poartă și, pe lângă amendă,ne-ar lipi pe frunte și legea aia despre zădărnicirea combaterii bolilor – nouă, că la madam Șoșoacă nu se poate.
Apoi: uraaa, că ne moaie Europa posmagii ăia de treij’ dă miliarde de euro – toți vor de toate, dar uită că PNRR-ul ăsta are și o parte scrisă cu litere mici: ia bani doar dacă poți duce proiectele până la capăt.
Nu 80%,nu 99%; până la capăt, altfel rămâi cu șantierul și dai banii înapoi. Într-o Românie sunt cei care știu asta și mai știu că la noi ritmul de lucru e așa cum e, pe partea cealaltă sunt cei abonați la celebrul – odată – salut roumain...
Cum împaci Româniile astea? Cum pui oasele la loc unei țări trăitoare între benzile galbene de breaking news? Cum o liniștești? Senzația aia că trăiești într-un girofar, că în fiecare secundă se poate întâmpla ceva care să-ți schimbe viața – cu asta ce faci?
Știi care-i scopul meu în viață, noul meu scop? Ți-l spun: îmi doresc să mă plictisesc în România.
Nu mai vreau serpentine, viraje & senzații, vreau peisajul ăla gri de pe autostradă – da’ autostradă să fie.
Să n-am dezbaterile alea pasionale cu copiii la fiecare început de an cum că de ce nu-s manuale pe băncile școlii; vreau să belesc ochii așteptând într-un hol de spital fără tremolourile alea interesante că mă umplu de nosocomiale; să mă duc la serviciu - să vin de la serviciu - să mă duc la serviciu - să vin de la serviciu și apoi concediu și iar să mă duc - să vin - să mă duc - să vin; așa ce multe cuvinte am scris ca să definesc o chestie simplă, normalitatea?
Vă doresc un weekend plicticos.
