Oliver Jens Schmitt: România are nevoie de o cultură a memoriei anului 1989

La sfârșitul lui decembrie 1989, întreaga lume urmărea pe ecranele televizoarelor luptele din România. Revoluția a fost televizată în direct și a părut mult mai transparentă decât ceea ce se petrecuse anterior la Budapesta, Varșovia, Praga sau în Berlinul de Est.

Treizeci de ani mai târziu, știm relativ bine ce s-a întâmplat în aceste orașe. Interpretarea evenimentelor petrecute între Timișoara și București rămâne, însă, în continuare, controversată. Până în ziua de astăzi nu avem o reprezentare exhaustivă a evenimentelor.

Mai multe variante fac subiectul acestei polemici: există teza unui puci intern în partid, posibil orchestrat de Uniunea Sovietică; apoi, se vorbește despre o reală revoltă populară împotriva detestatului regim comunist; și mai circulă și ipoteza unui amestec al celor două teorii.

Manifestările științifice organizate în anul 2019 nu au reușit să aducă noi informații care să treacă dincolo de micile detalii.

De fapt, nu au lămurit marea întrebare: ce s-a întâmplat cu adevărat în 1989? Și această stare de confuzie apasă asupra României.

Pentru că nu este doar o întrebare pentru istorici. România de astăzi s-a născut în 1989. Anul 1989 este un punct de pornire.

Sunt conștienți de aceasta toți cei care s-au angajat în decembrie 1989 pentru democrație și stat de drept, împotriva comunismului; dar și acele cadre din partid și serviciile secrete care au jucat un rol decisiv în derularea acelor evenimente.

Bătălia pentru interpretare a început încă din zilele presupusei revoluții transparent televizate. Noua putere coagulată în jurul lui Ion Iliescu a avut acces la aparatul media al statului, a stabilit ce imagini, ce cuvinte și ce tonalități să fie difuzate.

Nașterea unei opoziții, care să poată transmite publicului larg opinii contrare puterii, a fost o operațiune anevoioasă.

Alegerile din 1990 aveau să demonstreze cât de autoritară era puterea deținută de comuniști și cât de deciși erau să împiedice o democratizare reală.

Dacă evenimentele din decembrie 1989 și întregul lor context nu sunt nici acum suficient clarificate, aceasta se datorează și reprimării mișcării democratice din lunile ce au urmat. Semnificația lor este în continuare învăluită în ceață.

Diverse insinuări și teorii ale conspirației, aflate în circulație în spațiul public, satisfac, poate, curiozitatea publicului.

Dar fac rău democrației. Românii au dreptul să afle ce s-a întâmplat în 1989/1990. Urmașii numeroaselor victime au dreptul să afle de ce rudele lor au fost ucise și de către cine. O investigație judiciară care să-i vizeze pe toți cei responsabili este esențială.

La 30 de ani de la Revoluție, asumarea este necesară, pentru că doar astfel se poate stabiliza și procesul de democratizare a țării.

Tocmai tânăra generație, care se implică în stradă pentru democrație și independența justiției, are dreptul de a afla motivele pentru care, vreme de 30 de ani, statului i-a fost atât de greu să le ofere cetățenilor o viață normală într-un stat de drept, din care să nu fii nevoit să emigrezi, ci la a cărui construcție să contribui.

Tinerii ar trebui să iasă, împreună cu întreaga societate, din ceața artificial întreținută în jurul evenimentelor, pentru că atunci va deveni clar cine și cât de multă lume s-a implicat, din decembrie 1989, pentru o Românie democratică.

Acești oameni sunt eroii din 1989, modele pentru toți cei care își doresc o Românie europeană. România are nevoie de o cultură a memoriei anului 1989, pe care o subminează fiecare retușare, fiecare ștergere de urme, fiecare bârfă, fiecare falsificare, fiecare tăinuire.

Un astfel de proces va fi dureros pentru cei care au guvernat aproape neîntrerupt țara după 1989 și au generat această epocă de criză post-comunistă soldată cu alungarea unei cincimi din populația activă.

Dar va oferi celor mai mulți români convingerea și încrederea de sine născute din conștiința că au spus NU comunismului și epigonilor acestuia din PSD, dar, mai important, au spus DA unei Românii democratice, parte a lumii occidentale.

Cine se gândește la 1989 trebuie să se gândească la România. Multor observatori vest-europeni țara le-a părut, cu puțini ani în urmă, lipsită de orice speranță: era săracă, era coruptă, fără șanse, în comparație cu Polonia, Cehia sau Ungaria.

În 2019, însă, la 30 de ani de la sfârșitul comunismului, spre România se îndreaptă speranțele unui Vest care și-a pierdut mult din încrederea de sine și din superioritate.

Spre deosebire de partidele autoritare aflate la guvernare în Polonia și Ungaria, altfel decât partidele populiste și naționaliste de dreapta sau stânga din multe țări europene, românii sunt într-un număr uimitor de mare imuni la tentațiile unei politici autoritare.

Au făcut să eșueze referendumul pentru „familia tradițională“, nu pentru că nu și-ar dori familii intacte, la fel ca majoritatea occidentalilor, ci pentru că au deslușit că BOR și bisericile neoprotestante au dus un război cultural care ar fi îndepărtat România de Occident.

Și nici nu s-au lăsat provocați atunci când, în vara lui 2019, cercuri neolegionare, sprijinite, pe cât se pare, de persoane din aparatul de securitate publică, au încercat să instige, în Transilvania, la tensiuni etnice.

Un al doilea Târgu Mureș a putut fi evitat tocmai datorită maturității societății românești. Sunt suficiente aceste două exemple pentru a observa cât de multe s-au schimbat în ultimii 30 de ani în România.

Cu toate dificultățile pe care le întâmpină, România are, pentru prima oară în istoria sa, o consistentă populație urbană bine educată, cu idei democratice și nicidecum naționaliste.

Pentru prima oară în istoria României, sute de mii demonstrează nu pentru că i-ar obliga vreun guvern, ci pentru a susține o idee abstractă, cum ar fi statul de drept.

Nu la Paris, la Roma sau la Berlin, ci la București și în alte orașe din România se demonstrează cu steagul Europei în mână.

Schimbări structurale au survenit și în aparatul de stat, mai ales în justiție. Pentru prima oară în istoria României, în corpul funcționarilor publici există un angajament pentru interesele cetățenilor.

Și pentru prima oară, o româncă este responsabilă pentru combaterea corupției la nivel european. Este un semn al încrederii statelor europene în România și un simbol al recunoașterii performanțelor societății civile din România, din ultimii ani.

Alegerile pentru Parlamentul European sunt o bornă istorică: pentru prima oară, la 30 de ani de la îndepărtarea dictaturii, postcomuniștii de la PSD sunt într-o profundă criză. Și există șanse reale ca forțele democratice să devină majoritare.

Recenta istorie a României îndeamnă însă și la prudență. De prea multe ori, partidele democratice au eșuat din cauza conflictelor interne.

Liderii acestora au responsabilitatea de a pune interesele țării mai presus de cele ale propriei cariere. Schimbarea va fi durabilă abia când vor reuși să obțină majoritatea în alegerile naționale, iar pe plan regional și local când vor putea să destrame puterea baronilor PSD.

Este o misiune majoră, la capătul a 30 de ani de domnie cvasineîntreruptă a PSD. Dar schimbările sociale și de mentalitate din ultimii ani au creat premise care nu au existat până acum în România.

La 30 de ani de la Revoluție, românii au la îndemână un buletin de vot cu care pot duce la bun sfârșit ceea ce au încercat să obțină în 1989 cu mult curaj, revoluționarii adevărați: o Românie democratică, un stat de drept respectat în familia națiunilor europene.

Atenția și respectul Occidentului și le-au câștigat deja românii în bună măsură, ceea ce este tot o noutate în istorie.

România anului 2019 este, spre deosebire de vecinii săi, acea țară care și-a probat cel mai clar atașamentul la Uniunea Europeană și NATO, o țară cu cetățeni care se implică pentru idealurile democrației.

La 30 de ani de la Revoluție, românii au motive să fie mândri. Nu este falsa mândrie din vremea naționalismului izolaționist al regimului Ceaușescu. Este mândria patriotică a cetățeanului care gândește critic și acționează.

Oliver Jens Schmitt ‒ profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena și preşedintele Secţiei ﬁlozoﬁc-istorice a Academiei Austriece de Ştiinţe. În România, a publicat la Editura Humanitas volumele „Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea «Căpitanului» și „România în 100 de ani“.