Tismăneanu: Românii tânjesc după un nou început, la 30 de ani de la Revoluția lor sângeroasă

Căderea Zidului Berlinului, Revoluția de Catifea la Praga, o lovitură de stat sprijinită de Moscova împotriva dictatorului stalinist inept al Bulgariei, Todor Jivkov.

Polonia și Ungaria erau deja libere. Alegerile deschise și corecte aduseseră la putere sindicatul independent „Solidaritatea“.

Dintr-o combinație de realism politic și constrângeri economice, Mihail Gorbaciov a încurajat schimbările radicale în ceea ce se numea „Blocul Sovietic“. Atunci am propus un text de opinie celor de la The New York Times.

Cu doi ani înainte, publicaseră articolul meu, „Cutremure în România“, despre revolta muncitorească de la Brașov, un oraș industrial din Munții Carpați.

Am prezis atunci un deces iminent al celui mai compromis regim din Pactul de la Varșovia.

Criza a creat o nemulțumire adâncă atât în rândul elitei conducătoare, cât și în rândul poporului, față de politicile lipsite de conținut ale dictatorului Ceaușescu, care au dus la foamete, tăierea electricității și a gazului și la frigul din case.

Am argumentat atunci că este inevitabilă căderea regimului și mi-am intitulat articolul „Urmează România?“. Răspunsul meu a fost afirmativ, dar am anticipat posibilitatea unei revoluții violente.

Ziarul a publicat o relatare de la București despre Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist și despre dorința lui Ceaușescu de a păstra puterea cu o mână de fier.

În 16 decembrie, în Timișoara a izbucnit pe neașteptate o revoluție, urmată de o represiune guvernamentală sângeroasă. Armata și Securitatea au executat ordinele lui Ceaușescu de masacrare a populației.

În 22 decembrie, Ceaușescu a încercat cu disperare să oprească revoluția, adresându-se mulțimii adunate în inima Bucureștiului.

Mulțimea l-a huiduit. Înspăimântați și dezorientați că au pierdut puterea, Ceaușescu și soția lui, Elena, au părăsit Comitetul Central cu elicopterul. Au fost prinși, încarcerați într-o garnizoană militară și supuși unui proces caraghios, finalizat cu executarea lor în ziua de Crăciun.

Până la sfârșit, și-au păstrat credința de nezdruncinat că Revoluția a fost un puci. Nu se înșelau întru totul. The Times m-a sunat și mi-a cerut un articol.

A fost publicat în prima zi a României post-ceaușiste. Era euforic și oarecum naiv. La câteva săptămâni distanță, The New Republic a publicat opinia mea asupra Revoluției și urmările sale: „Măști noi, chipuri vechi“.

Revoluționarii își doreau o democrație non-comunistă. Noii deținători ai puterii, conduși de Ion Iliescu, un soi de fost ideolog școlit la Moscova, au conspirat să se descotorosească de dictatorul nebun. Nu aveau de gând să permită pluralismul.

De la început, noua formațiune, numită „Frontul Salvării Naționale“, a pledat pentru ceea ce membrii ei au numit o „democrație veritabilă“.

Pluralismul și piața liberă au fost denunțate drept capricii burgheze. Privind înapoi, la anii 1990, s-ar putea spune că experimentul Iliescu a anticipat ceea ce vor fi mai târziu „democrațiile iliberale“ ale lui Vladimir Putin și Viktor Orban.

Între cele mai importante figuri implicate în schimbările dramatice din 1989, Iliescu s-a bucurat de o longevitate politică uimitoare.

Fără să aibă remușcări și păstrându-și atitudinea sfidătoare, a continuat să rămână simbolul Partidului Social-Democrat.

El este interesat doar de conservarea unui sistem bazat pe minciuni și furt. În cursul acestui an, Parchetul General l-a acuzat pe Iliescu pentru crime împotriva umanității în timpul carnajului din decembrie 1989.

Curtea analizează această nouă încercare de a-i trage la răspundere pe Iliescu și pe acoliții săi, controlând narativul potrivit căruia Revoluția conferă legitimitatea democrației românești.

Deși nu a fost interesat să obțină avantaje materiale pentru sine, Iliescu a supravegheat nașterea și consolidarea unui regim oligarhic corupt, cu legături puternice cu poliția secretă reînviată și cu rețelele moștenite din vechiul regim, niciodată dispărute definitiv.

La 30 de ani de la prăbușirea regimului comunist, unii români încearcă să reînvie acest sistem politic. Mulți sunt sătui și obosiți de clasa politică demagogică și ineptă.

Lupta cu încercările PSD de a modifica legile justiției reprezintă, de fapt, lupta pentru viitorul României: domnia legii sau un regim al mafiei. Aceasta este întrebarea.

Din februarie 2017, românii au ieșit în stradă zilnic, pentru a se opune modificărilor din sistemul de justiție. În august 2018, un protest de amploare în fața Guvernului a fost înăbușit cu gaze lacrimogene și tunuri de apă.

Autorii sunt liberi. În 26 mai 2019, la alegerile pentru Parlamentul European, partidul de guvernământ a suferit o înfrângere majoră.

Ziua următoare, judecătorii de la Curtea Supremă au votat pentru condamnarea liderului PSD la închisoare. Odată vocea obedientă a atotputernicului Dragnea, prim-ministrul Viorica Dăncilă candidează la președinție.

Vestea bună este că, în ultimii ani, două subiecte spinoase au încetat să mai fie tabu: confruntarea cu trecutul comunist al națiunii și corupția agresivă. În decembrie 2006, pe baza unui raport al unei comisii prezidențiale pe care am coordonat-o, președintele Traian Băsescu a condamnat, în fața Parlamentului, dictatura comunistă ca ilegitimă și criminală.

Fosta șefă a Direcției Naționale Anticorupție, Laura Kövesi, este acum procuror general al Parchetului European.

Deși Ion Iliescu nu are copii, progenitura lui este partidul pe care l-a creat. I-a schimbat numele original și se intitulează „social democrat“ de atunci.

Era post-Băsescu a însemnat întoarcerea ex-comuniștilor la putere.

Alegerile prezidențiale din 2019 s-au dovedit a fi un moment de cumpănă din punct de vedere politic. Disperat de încrezătoare, fostul prim-ministru Viorica Dăncilă și-a condus partidul în picaj în cursa împotriva unui Klaus Iohannis amenințător, care aspira la un al doilea mandat.

Candidații altor partide de opoziție au capitalizat de pe urma protestelor anti-guvernamentale. În 24 noiembrie 2019, Iohannis a câștigat al doilea tur al alegerilor prezidențiale cu o majoritate covârșitoare.

Astfel, la 30 de ani de la Revoluția din Decembrie, democrația promisă ar putea deveni, în cele din urmă, realitate.

Vladimir Tismăneanu ‒ profesor de științe politice la Universitatea din Maryland (College Park) și autor a numeroase cărți, între care „Romania Confronts Its Communist Past: Democracy, Memory, and Moral Justice“ („România, față în față cu trecutul comunist: democrație, memorie și justiție morală“, Cambridge UP, 2018, co-autor Marius Stan) și „Putin’s Totalitarian Democracy: Ideology, Myth, and Violence in the Twenty-First Century“ („Democrația totalitară a lui Putin: ideologie, mit și violență în secolul XXI“, Palgrave Macmillan, 2019, co-autor Kate Langdon). Traducere din limba engleză.