Mircea Mihăieș: Privind înapoi cu speranță

Adică să vedem răul care ne înconjoară și să absolutizăm dezastrul. Da, s-a risipit în acești 30 de ani o cantitate enormă de energie.

Da, s-au scurs mulți ani în care am rătăcit ca într-un deșert ademeniți de diverse Fata Morgana ale politicului, corupției, nemerniciei, netrebniciei și prostiei.

Cu toate acestea, mă întreb dacă am vreun regret. Și răspund pe loc: niciunul. Dacă viața noastră a fost cum a fost, înseamnă că așa trebuia să fie.

Ceea ce nu e fatalism, ci luciditate. Uităm de unde am venit și uităm care a fost punctul zero al renașterii noastre.

Amintiți-vă cum arăta societatea românească în urmă cu treizeci de ani și comparați-o cu felul cum arată acum. Suntem încă departe de Europa, dar ne-am îndepărtat de Asia sovietică și de Levant.

Ar fi fost posibil să evoluăm într-un alt ritm și la alți parametri? Evident, ar fi fost. Nu însă cu datele istorice, morale și psihologice pe care le posedăm.

Nu mă gândesc deloc la termenii hiperbolic-zănatici ai cuplului de clauni metafizici, Țuțea și Cioran, care visau la o Românie cu „populația Chinei și destinul cultural al Franței“. Dar chiar și după „standardele minimale“ europene tot ar fi trebuit să ne meargă mai bine.

Nu neapărat din punct de vedere material, ci ca formă de manifestare morală a inteligenței. Am fi putut fi scutiți de mineriade, de spartakiade comunisto-securiste, de gazări prostești și criminale ale demonstranților pașnici.

Am fi putut fi cruțați de furtișaguri la scară industrială într-o țară rămasă fără industrie. Am fi putut să ne lipsim de experimentele toxice Iliescu, Vadim, Funar, Antonescu, Ponta, Dragnea, Dăncilă. Am fi putut, dar n-a fost să fie.

Poate, totuși, că nu e încă târziu. Moise și-a purtat poporul patruzeci de ani prin deșert, până să uite reflexele sclaviei.

Evreilor li s-a arătat la muntele Horeb Dumnezeul care le-a schimbat destinul. M-aș bucura ca Dumnezeul nostru să fie unul al democrației și libertății, din care să dispară ca înghițiți nu de Marea Roșie, ci de Marea Adevărului, demagogii politicii, analfabeții cu pretenții de vizionari și jurnaliștii ce-au spurcat cu lăcomia și ticăloșia lor menirea Cuvântului.

Nu e imposibil. În numele acestei speranțe am rămas în țară și am depus mărturie despre lungul șir al ticăloșiilor inutile.

Aș fi putut să mă căpătuiesc, probabil, așa cum au făcut vreo patru milioane de români, prin vreo țară fără problemele economice, politice și ecologice ale României.

Dar am rămas aici. Nu din vreun patriotism cu spume, à la Funar sau Vadim, ci în numele speranței. Și din încăpățânarea de a crede că ticăloșii nu pot câștiga la nesfârșit.

De aceea, aștept Anul 31 cu un optimism pe care mi l-am exersat când cu naivitate, când cu disperare, în anteriorii treizeci.

Mircea Mihăieș ‒ critic literar, eseist și publicist.