Adrian Cioflâncă: Hibridarea revoluționară

Când spunem că „nu am aflat adevărul despre Revoluția din decembrie 1989“ spunem, de fapt, că nu există o narațiune despre revoluție care să atragă un acord majoritar. Și probabil nici nu are cum să existe. Această diversitate de vederi este un elogiu al democrației instalate în 1989.

Nu am aflat Adevărul, dar am aflat adevăruri, care simpatizează cu grupări diferite. „Însuși conceptul de revoluție obligă la partizanat politic“, ne spune Reinhart Koselleck, cel mai bun analist al etimologiei conceptului.

Interpretarea momentului revoluționar devine model explicativ pentru istoria care se naște atunci. Concepte precum „revoluție veritabilă“, „revoluție furată“, „lovitură de stat“, „loviluție“, „revoluție eșuată“, „revoluție încurcată“, „farsă revoluționară“, cronologii care disting între 16-21 decembrie și 22-25 decembrie sau diferitele geografii ale revoluției subîntind fiecare paradigme de organizare a cunoașterii lumii de după 1989.

Revoluția creează, prin acțiunea comună, iluzia unei identități colective. Acesta este motivul pentru care, în cultura politică franceză, timp de două secole după 1789, o dezbatere fundamentală a fost în jurul întrebării: „Este revoluția un bloc?“.

Astăzi, tendința este de a spune că nu, pentru că, la urma urmei, Revoluția Franceză a născut principalele curente politice ale modernității, care se revendică de la diferitele episoade ale interminabilei serii revoluționare declanșate la sfârșitul secolului 18.

După cum observa un om politic francez din secolul 19 (Édouard Herriot, care îi dădea replica lui Georges Clemenceau), „Revoluția nu este un bloc.

Ea cuprinde și excelența, și detestabilul“. În același trunchi s-au hibridat mai multe tipuri de plante. De la 1989 ni se trag și bune, și rele; de la acest moment inaugural se revendică și cei care ne plac, și cei care nu ne plac.

Revoluția a adus libertate, democrație, dar a deschis și cutia Pandorei pentru radicalisme suprimate până atunci autoritar – naționalismul etnicist, legionarismul, antisemitismul, anticomunismul nedemocratic, mesianisme extremiste etc. Tom Junes are dreptate să observe, într-un articol recent publicat pe platforma openDemocracy, că „iliberalismul din Europa de Est este o moștenire a lui 1989“.

Până spre secolul 18, termenul de „revoluție“ era folosit uneori interșanjabil cu cel de „război civil“. După 1789, „revoluția“ s-a definit în contrast cu „războiul civil“ (de care Enciclopedia nici nu mai amintește) și din acest motiv am uitat similaritățile.

Sub fascinația revoluției, gânditorii moderni descriu războiul civil drept partizanat irațional și distructiv, în timp ce revoluția se bazează pe unitate anti-tiranică, rațiune în acțiune și proiect transformator. Scriptul revoluționar de la 1789 s-a construit în antiteză cu povestea războaielor civile din antichitate.

Totuși, semne de întrebare au apărut încă din timpul terorii iacobine. Între timp, am avut revoluțiile comuniste și revoluționarismul fascist, care au subminat serios credibilitatea raționalistă și umanistă a proiectului revoluționar pentru că transformarea a devenit inginerie socială și purificare etnică, iar violența inaugurală a fost permanentizată sub forma terorii.

Putem să ne imaginăm pentru o clipă Revoluția din 1989 ca un război civil? Dacă ne gândim la 22 decembrie, când mulțimi imense erau în stradă, unite de proiectul anti-tiranic, ipoteza ar fi deplasată. 22 decembrie are efect uniformizator și amnistiant.

Dar, dacă ne uităm la intervalul 16-21 decembrie, revoluționarii erau o minoritate. Printre cei care au pactizat cu Revoluția pe 22 decembrie erau numeroși cei care i s-au opus înainte de 21 decembrie sau au fost pasivi.

Cele mai multe dintre crimele Revoluției nu au fost făcute de o gardă pretoriană, ci de armata regulată (iar armata neprofesionistă este un epitom al națiunii). „Teroriștii“ au fost inventați pentru a externaliza responsabilitatea, pentru a o scoate în afara corpului național.

Violențele de stradă din anii 1990-1991 arată că nu a existat consens revoluționar decât pentru scurt timp. Totalitarismul a creat, întreținut și ascuns grave disparități sociale și ideologice pe care democrația, cu mijloacele ei discrete, trebuie să le gestioneze.

Alegerile libere funcționează, dar ele se petrec pe fondul unei retorici de război civil (bucăți din societate se excomunică reciproc și promit să se extermine), care, în alte circumstanțe, se poate dovedi periculoasă.

Ethosul revoluționar a întărit, paradoxal, o tendință totalitară: aceea de a simplifica excesiv societatea în discursul politic.

Ascultați-i pe oamenii politici și vedeți ce reprezentare rudimentară a diversității sociale au.

Acest lucru este simptom și, totodată, combustibil al populismului și autoritarismului, în imaginarul cărora poporul este o masă amorfă și manipulabilă.

La fiecare rând de alegeri, dar și în viața de zi cu zi, societatea dă lecții de diversitate pe care lumea politică are dificultăți în a le învăța.

Dezavantajul revoluției este că poate spori așteptările de schimbare într-un mod nerealist și nesustenabil.

Revoluția vehiculează iluzia evoluției accelerate, instantanee, iar cum aceasta nu are cum să se producă, fervoarea revoluționară evocă necesitatea unei alte revoluții. Istoria devine astfel timp de așteptare, cu pasivitatea aferentă, între revoluții.

Adrian Cioflâncă ‒ director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România și membru în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.