Patapievici: Revoluția de centru. Reflecții asupra Revoluției Române și a revoluțiilor din 1989

DE Horia-Roman Patapievici | Actualizat: 26.12.2019 - 13:01

Horia-Roman Patapievici, arestat la Revoluție, a realizat, pentru Newsweek România, o amplă radiografie a evenimentelor din decembrie 1989.

SHARE

Patapievici este de părerere că Revoluția Română este, după caracteristicile ei, una atipică în raport cu celelalte revoluţii care au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est.

Scriitorul mai arată că „în 1989 s-a petrecut prima revoluție de centru din istoria omenirii. Acesta este sensul revoluțiilor care au pus capăt dominației comuniste în Europa Centrală și de Est“.

0.

Este cu revoluțiile așa cum, după Simone Weil, stau lucrurile cu supranaturalul: „Un act nu este în sine supranatural, ci prin faptul că este consecința – și expresia – unei stări supranaturale“. Revoluția are sensul istoriei pe care, împotriva a ce fusese, o deschide, o face cu putință.

Consecințele îi definesc natura, așa cum actele i-o ilustrează. Sensul și natura unei revoluții decurg din diferența dintre ce  a fost și n-a mai fost să fie și ceea ce după ea va fi și de acum va fi fiind să fie. 

I.

Caracteristicile Revoluţiei româneşti o fac atipică în raport cu celelalte revoluţii care au dus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est.

(1) Întâi de toate, Revoluţia Română a depins, în declanşarea ei, de modificarea situaţiei geopolitice. Revoluţia Română a urmat altora şi, poate, fără efectul cumulativ al acestora, nu s-ar fi produs (sigur nu în această formă).

(2) Apoi, ea nu a fost rezultatul unor negocieri între societate şi partid, ca în Polonia şi Ungaria, ci a unei înfruntări sângeroase de stradă, în care o revoltă populară spontană şi haotică a fost reprimată cu mitralierele şi blindatele. Rezultatul: 126 de morţi şi 1.107 răniţi (şi mutilaţi: să nu uităm niciodată mutilaţii).

(3) Spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, mişcarea disidentă românească nu a jucat niciun rol în declanşarea evenimentelor şi nici în gestionarea deznodământului lor.

Din punct de vedere retoric, acest fapt a avut drept consecinţă absenţa totală, din imaginarul revoltei străzii, a reprezentărilor revoluţionare clasice (Revoluţia Franceză, Comuna din Paris, Revoluţia din Octombrie, Mai ’68). 

(4)  Revolta populară a constituit pretextul declanşării unei acţiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul Partidului Comunist Român.

Această grupare nu a făcut niciodată disidenţă deschisă în Partid, ci a fost marginalizată de Nicolae Ceaușescu din motive dinastice.

Printr-o manipulare de proporţii, executată fără cusur prin fenomenul „Revoluţia în direct la televizor“, această grupare uzurpatoare a reuşit să se legitimeze în ochii populaţiei care nu a participat la revoluţie decât stând la televizor drept „emanaţie a Revoluţiei“.

(5) Mecanismul legitimării a constat într-o înscenare sângeroasă de proporţii: ca să pară salvatorii naţiunii (ceea ce nu erau: erau doar profitorii unei revolte la care nu au contribuit decât cu frica ori cu laşitatea), noii conducători au inventat teroriştii, presupuşi apărători desperados ai regimului Ceauşescu, proveniţi din trupele de elită ale Securităţii.

Împotriva acestora, noua conducere a chemat populaţia în stradă, să apere Revoluţia. A urmat un măcel incoerent şi sumbru, care a făcut în şase zile 978 de morţi şi 2.214 răniţi (şi mutilaţi). Până astăzi, nu a putut fi găsit, arestat şi judecat niciun „terorist“ al Revoluţiei.

O originalitate sinistră a Revoluţiei Române este că înlăturarea lui Ceaușescu de la putere a făcut de şapte ori mai puţini morţi decât aducerea la putere a noii echipe de nomenclaturişti.

(6) Revoluţia Română din 1989 este singura revoluţie est-europeană care a condus la căderea regimului comunist prin aducerea la putere tot a unor comunişti, recrutaţi din înalţii activişti marginalizaţi de Ceauşescu. A fost ca o revanşă a aspiraţiilor comunismului anilor ’50 asupra mizeriei comunismului anilor ’80, în condiţiile în care, în jurul României, legitimitatea politică a (foştilor) lideri comunişti se prăbuşise. Re-legitimarea publică a unor vechi
lideri comunişti (unii, odioşi) a fost una din urmările cele mai neaşteptate ale Revoluţiei Române.

(7) Începută în 15 decembrie, ca o solidarizare a populaţiei Timişoarei cu un pastor reformat maghiar, supus unor persecuţii în care motivaţiile religioase nu puteau fi distinse de cele politice, Revoluţia Română nu s-a încheiat odată cu fuga lui Nicolae Ceauşescu, în 22 decembrie 1989,  când trupele scoase în stradă pentru reprimarea revoltei de la Bucureşti au fost retrase în cazărmi, iar arestaţii străzii au fost eliberaţi.

Ea a fost constrânsă să intre în logica de desfăşurare a „duratei lungi“ de divergenţa de intenţii şi convingeri între (a) oamenii care şi-au învins frica şi au ieşit în stradă să-şi strige revolta împotriva lui Ceauşescu şi a comunismului său, care - cu toţii aveau acest sentiment - nenorociseră România, şi (b) nomenclaturiştii care şi-au învins laşitatea, profitând de destabilizarea regimului pentru a-i prelua centrii de putere (pe moment ezitanţi) şi pârghiile de comandă (momentan libere) – operaţiune desfăşurată la adăpostul şi, prin minciună, în numele revoltei străzii, cu care de fapt nu avea nicio legătură. 

(8) Din aceste motive, Revoluţia Română e înscrisă într-o durată lungă. Durata ei poate fi calculată: ea este determinată de intervalul de timp în care s-a manifestat în mod public, cu o putere motrice de natură politică, divergenţa radicală dintre valorile „revoluţionare“, exprimate de revolta străzii, şi politica de „restaurare“, dusă de puterea „emanată“ la răsturnarea puterii comuniste (ceea ce mai sus am numit „complotul nomenclaturist“).     

II.

Revoluţia Română, prin urmare, nu este un bloc compact, nu este o mişcare împinsă spre deznodământ de o inspiraţie unică, ci este o rezultantă.

În analiza Revoluţiei Române, trebuie să distingem între partea care ţine de revolta străzii şi partea care ţine de complotul nomenclaturist. Cele două componente ale Revoluţiei Române sunt ca două fire, din care s-au ţesut atât contrastele ei bizare, cât şi istoria ulterioară, la fel de specială, a României.

La început, firul revoltei populare şi firul complotului nomenclaturist nu s-au aflat în conflict. Am putea spune că, dacă revolta a declanşat revoluţia, atunci complotul a câştigat-o. Apoi complotul s-a legitimat în faţa populaţiei ca fiind toată revoluţia, ceea ce l-a împins spre o logică a restauraţiei, ceea ce l-a obligat să se ridice împotriva revoltei. Şi cum, după mascarada teroriştilor, complotul nomenclaturist a reuşit să acapareze toată puterea în stat, ocupând tot spaţiul public, revolta a rămas, un timp, fără voce.

Revolta populară a
constituit
pretextul
declanşării unei acțiuni

de preluare a puterii
de către
o grupare
marginală din interiorul

Partidului Comunist Român

Componenta nomenclaturistă s-a identificat spontan cu raţiunea de stat şi cu guvernarea. Din punct de vedere ideologic, aceasta a adoptat, succesiv, mai multe discursuri justificative: primul, în timpul Revoluţiei, a fost un discurs de tipul „valorile socialismului au fost întinate de dictatura lui Ceauşescu“; al doilea, în lunile care au urmat Revoluţiei, a fost discursul luptei împotriva „capitalismului sălbatic“ (având ca premisă ideea că nu există alt capitalism în afara capitalismului sălbatic); al treilea, adoptat din momentul începerii luptei politice cu opoziţia, în vederea alegerilor, a fost un discurs mimat după discursul socialismului occidental.

Din punctul de vedere al politicii externe, componenta nomenclaturistă a adoptat o perspectivă pro-sovietică până la dispariţia URSS, în decembrie 1991, apoi una de expectativă prietenoasă faţă de evoluţiile din spaţiul rusesc (epoca Comunităţii Statelor Independente) şi, în cele din urmă, o atitudine de prudentă apropiere de UE şi de NATO (consecinţă oportunistă a presiunilor exercitate asupra puterii de la Bucureşti de către o geopolitică marcată de extinderea acestora).

În timpul războiului din fosta Iugoslavie, atitudinea componentei nomenclaturiste a fost net pro-rusească, pro-sârbească şi anti-NATO.

În economie, imediat după Revoluţie, componenta nomenclaturistă a Revoluţiei a adoptat o poziţie net anti-capitalistă, pe care a moderat-o numai pe măsură ce privatizările se făceau în beneficiul ei, iar primii „capitalişti“ se numărau din sânul său. Pentru nomenclatură, capitalismul este rău dacă şi alţii decât membrii ei câştigă şi este bun dacă numai ei se îmbogăţesc.

Din punctul de vedere al spaţiului public, în primii ani de după Revoluţie, vocea componentei nomenclaturiste a dominat cu autoritate spaţiul public.

Ea a marcat profund mecanismele guvernării şi arhitectura statului postcomunist românesc. Aş risca afirmaţia că statul român, din acest motiv, este fundamental de stânga.

Este şi motivul pentru care, după 1989, toate guvernările de dreapta nu au fost doar stângace, ci au promovat politici de stânga.

III.

Era fatal, pe măsură ce libertatea devenea o realitate tot mai concretă a spaţiului public, ca vocea nomenclaturistă a Revoluţiei Române să înceapă să fie concurată de vocea pe care până atunci reuşise s-o amuţească: vocea revoltei străzii. Aici intervine primul paradox pe care doresc să îl semnalez.

Cum am spus mai înainte, revolta străzii a declanşat revoluţia, în timp ce complotul nomenclaturist a câştigat-o. Odată cu Revoluţia, a câştigat şi puterea în stat.

Ei bine, paradoxul este că, deşi a avut puterea de a guverna (care a fost, în primii ani, discreţionară), complotul nomenclaturist nu a avut nicio clipă şi puterea de a-i defini natura, atât a revoluţiei, cât şi a puterii sale înseşi.

Paradoxul este că, în România, cine a declanşat revoluţia nu a câştigat-o, în schimb, deşi fără nicio putere în stat, a păstrat constant, în ochii societăţii româneşti, dreptul de a-i defini natura. Acest drept a rămas, în mod misterios, privilegiul revoltei străzii. 

Dacă posteritatea complotului nomenclaturist, prin adjudecarea guvernării, a transformat Revoluţia Română într-un discurs de legitimare a propriei puteri, posteritatea revoltei străzii a transformat o insurgenţă înfuriată şi dezordonată, cum fusese încă din primele clipe Revoluţia, din punct de vedere empiric, într-o mişcare conceptual coerentă, cu trăsături ideologice clare.

Câteva luni, ca urmare a lipsei de acces la mijloacele de presă (monopol discreţionar al complotului nomenclaturist), aceste trăsături au fost articulate public numai în stradă. Este motivul pentru care Revoluţia Română a fost la fel de mult făcută de revolta împotriva lui Ceauşescu din perioada 16-21 decembrie 1989, revoltă care a declanşat revoluţia, cât şi de seria de demonstraţii împotriva puterii, care a rezultat din revoluţie (puterea complotului nomenclaturist), din perioada ianuarie - iunie 1990, revoltă care a desăvârşit revoluţia, în sensul că i-a fixat identitatea ideologică.

Luptele de stradă, soldate şi ele cu morţi, din prima jumătate a anului 1990, fac parte integrantă din definiţia Revoluţiei Române.

Astfel, Revoluţia Română conţine paradoxul de a fi fost câştigată de o forţă care era din capul locului incapabilă să-i confere legitimarea şi să-i furnizeze definiţia.

Căci legitimitatea putea fi dată numai de anticomunism, pe care complotul nomenclaturist, în nicio situaţie, nu îl putea invoca.

Mai mult, guvernarea instalată de complotul nomenclaturist nu a îndrăznit niciodată să se definească în faţa societăţii în termeni neo-comunişti, cum i-ar fi impus-o natura sa veritabilă.

Blestemul complotului nomenclaturist, care avea toată puterea, şi, în acelaşi timp, triumful misterios al revoltei străzii, care nu avea nicio putere, a fost acela că noua guvernare a fost constrânsă de logica anticomunistă a schimbărilor revoluţionare să se definească nu în termenii ei proprii, ci în termenii revoltei străzii.

Cu cât era mai puternică guvernarea, cu atât era mai lipsită de legitimitate. Mai mult, cu cât încerca să fie mai legitimă, cu atât era mai mult silită să adopte limbajul revoltei străzii, care o delegitima, încă o dată.

De aici o tensiune internă între forţele care au făcut Revoluţia Română, tensiune care nu a fost eliminată decât târziu, prin integrarea României în sistemul occidental de alianţe şi prin uniformizarea vieţii politice româneşti în funcționarea de zi cu zi a democraţiei şi sub impactul politicianismului inerent exercitării ei româneşti.

IV.

Spuneam mai sus că posteritatea complotului nomenclaturist a fost simbolic exprimată prin mecanismele guvernării şi că, din acest motiv, tarele guvernării, în România, sunt, genetic vorbind, tarele complotului nomenclaturist.

Care a fost, însă, posteritatea revoltei străzii? În ce a constat ea? Lipsită de voce publică, revolta străzii din timpul Revoluţiei s-a prelungit după revoluţie, tot în stradă, în opoziţia la puterea instaurată de complotul nomenclaturist.

Teza mea este că revolta străzii a fost preluată şi exprimată de figura Intelectualului Public, pe care revolta străzii l-a creat anume pentru a-şi articula vocea.

Astfel încât, prin gâtuirea vocii revoltei străzii de către complotul nomenclaturist (o politică, pe termen lung, cu totul perdantă), Revoluţia Română, din profunda ei tensiune ei internă, a născut funcţia socială a Intelectualului Public, pe care puţinii disidenţi români pe care i-am avut nu au putut-o naşte, înainte de 1989.

Să mă explic. Spre deosebire de Rusia sau Cehoslovacia, disidenţa din România nu a avut suficient prestigiu în ochii societăţii româneşti, și nici suficientă amploare, cât să creeze figura socială emblematică a intelectualului public.

I-a revenit acest rol Revoluţiei Române. Din tensiunea existentă între excesul de voce-vidă al complotului nomenclaturist şi absenţa de voce-plină a revoltei străzii a rezultat configurarea unei funcţii sociale critice, căreia îi revenea serviciul public de a defini natura revoluţiei şi natura puterii. Anume această funcţie socială a impus pe scena publică figura intelectualului critic.

Vorbesc în termeni de funcţie socială, pentru că această figură critică a fost exprimată, în România, nu atât de o singură figură individuală emblematică (precum, în Franţa, într-o anumită epocă, Jean-Paul Sartre ori Albert Camus), ci de o grupare de intelectuali – de fapt, două: „Grupul pentru Dialog Social“, înfiinţat în decembrie 1989, şi „Alianţa Civică“, înfiinţată simbolic, printr-o mare demonstraţie, în 15 noiembrie 1990.

Fireşte, aceste două grupări au numărat între membrii lor foarte puternice figuri individuale de intelectuali, care, fiecare în parte, şi-a avut rolul său în definirea şi fixarea obiectivelor revoltei străzii. Dar acţiunea acestor intelectuali individuali este mai inteligibilă dacă o privim simbolic ca fiind unitar exprimată prin acţiunea unei figuri simbolice, Intelectualul Public.

De aceea, voi numi în continuare această grupare liberă de intelectuali din „Grupul pentru Dialog Social“ şi „Alianţa Civică“ (dar și din alte zone ale societății românești, din provincie și din București), care s-a manifestat critic față de ceea ce am putea numi global „puterea care a trădat Revoluția“ – Intelectualul Public.

V.

De Intelectualul Public este legat al doilea paradox al Revoluţiei Române. Deşi Revoluţia Română nu a fost pusă la cale de intelectuali, tensiunea care i-a fost proprie a făcut ca anume intelectualii să fie aceia care i-au definit natura, obiectivele şi agenda politică. În România, nu partidele politice au fixat agenda dezbaterii politice, ci Intelectualul Public.

Deşi au fost persecutaţi de guvernarea neocomunistă, iar ziarele în care scriau au fost puse la index, în pofida asasinatului moral la care au fost supuşi de către presa controlată de guvern şi a discreditului public, intelectualii critici au fost cei care au reuşit să impună întregii societăţi agenda dezbaterii publice (inclusiv celor care îi persecutau).

Paradoxul este că, deşi nu a avut vreo legitimitate ca făuritor al Revoluţiei ori ca participant la ea, Intelectualul Public a fost singurul învestit, social vorbind, cu legitimitatea de a vorbi despre Revoluţie şi despre obiectivele politice legitime ale României (fireşte, şi oamenii complotului nomenclaturist au încercat să fixeze obiective politicii interne ori externe: dar acestea nu au fost percepute ca fiind cu adevărat legitime, nici măcar de susţinători).

În România, ţară cu un popor despre care, în 1990, Corneliu Baba spunea că, între toate popoarele, îşi urăşte cel mai mult elitele, succesul acţiunii Intelectualului Public a fost uluitor. În doar şase ani, figura sa emblematică a reuşit să încline balanţa votului în favoarea partidelor care i-au îmbrăţişat agenda şi programul.

Rotaţia puterii, care pentru toate ţările ex-comuniste (cu excepţia României) s-a produs în 1989 sau 1990, a avut loc în România abia în 1996, printr-o radicală schimbare de agendă politică, care, lucru surprinzător, se confunda cu agenda Intelectualului Public şi care, fapt la fel de surprinzător, a fost integral adoptată de societate.

Probabil nu există în Europa ţară cu o intelectualitate mai ruptă de nevoile sociale ale „poporului“ decât România (nici alta mai bovaric îndrăgostită şi, în acelaşi timp, dezgustată de el).

Cu toate acestea, electoratul popular a îmbrăţişat, în alegeri, agenda politică a Intelectualului Public. În condiţiile în care ţara este mai degrabă de stânga, intelectualitatea publică românească este mai degrabă de dreapta.

Şi cu toate acestea, guvernarea neo-comunistă, care era de stânga, a fost silită să se plieze pe agenda intelectuală a reformei economice şi politice, care, ideal vorbind, era de dreapta.

Luptele de stradă,
soldate şi ele cu morți,
din prima jumătate a
anului 1990 fac parte
integrantă din definiția
Revoluției Române

Este aici un paradox. Un paradox care ţine de misterul puterii celor fără de putere. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus, mereu batjocorite de puterea constituită.

Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Ori, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii, ca să le facă de râs pe cele puternice.

Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a Revoluţiei Române, deoarece, fără niciun fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip al revoltei străzii, aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“.

Slogan care este o parafrază transparentă şi graţios-nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi!“. Ce uită comuniștii, dar își reamintesc mereu oamenii, e că adevărul este chiar libertatea.

VI.

Aplicat evenimentelor din decembrie 1989 din România, termenul de „revoluţie“ nu este impropriu. Pentru a marca indecizia în evaluarea ei şi a consecinţelor sale, unii dezamăgiţi au taxat Revoluţia Română (în mod cu totul neinspirat) drept „loviluţie“, pentru a marca în acest mod îmbinarea inextricabilă de revoluţie veritabilă şi lovitură de stat.

Motivaţiile sunt limpezi: pentru că refuzau să recunoască vreo legitimitate revoluţionară componentei nomenclaturiste a revoluţiei şi pentru că refuzau să accepte realitatea preluării puterii de către „emanaţii“ revoluţiei, identificaţi cu autorii loviturii de stat.

În fapt, ceea ce hotărăşte asupra caracterului unei schimbări politice este amploarea şi radicalitatea acesteia.

Când schimbările sunt atât de masive încât modifică natura regimului politic, transformă statutul proprietăţii, schimbă sistemul juridic şi eliberează relaţiile economice (indiferent de modul în care se produc transformările ori de opinia actorilor asupra acestor schimbări), atunci putem vorbi cu îndreptăţire despre revoluţie.

Fireşte, nu o revoluţie după modelul clasic (şi sinistru) al Revoluţiei/Terorii Franceze, dar nu mai puţin o revoluţie.

Există o carte de convorbiri cu Adam Michnik, realizată de Daniel Cohn-Bendit. Undeva, în cuprinsul ei, revoluţionarul din Mai ’68 îi spune revoluţionarului de la 1989, cu nostalgie şi retrospectivă tandreţe: „Nous l’avons tant aimée, la révolution“.

În mod, am putea spune (cu ironie), tradițional, că Revoluția a fost iubită, de către revoluționarii clasici, mai presus de orice. Stau mărturie, în secolul al XIX-lea, cuvintele unui moderat, Alexander Herzen: „Mai bine să pieri odată cu Revoluția decât să cauți refugiu în azilul contrarevoluției“. Această notă afectivă este extrem de sugestivă şi ea îi separă de o manieră tranşantă pe revoluţionarii clasici de revoluţionarii anului 1989.

Revoluţionarii tuturor revoluţiilor clasice vor revoluţia, iubesc revoluţia, trăiesc pentru revoluţie și, când îi descoperă viciile, sunt paralizați în luciditatea lor critică de ura lor bigotă față de ideea de contrarevoluție, în care văd contrariul revoluției.

Ei vor revoluţia de dragul revoluţiei, pentru că imaginarul lor este intoxicat de ideea (falsă moral și întotdeauna criminală politic) că revoluţia constituie idealul suprem al moralității politice. Este marota revoluţiilor care şi-au luat ca model Revoluţia Franceză, adică Teroarea.

Oamenii anului 1989 nu gândeau în categoria revoluţiei, tipică intelectualilor occidentali progresiști, ci în categoria tipică disidenței anticomuniste, a societății civile, a drepturilor omului şi a statului de drept.

La originea atitudinii oamenilor de la 1789, stă ideea rupturii violente de trecut; la originea atitudinii oamenilor de la 1989, stă ideea revenirii (paşnice) la stările de lucruri capabile să anuleze violenţa rupturii de trecut, produsă de revoluţiile comuniste ale perioadei 1945-1948.

Revoluţiile anului 1989 reprezintă cu adevărat o revenire în trecut (un trecut, așa-zicând, al normalității), aşa cum etimologia cuvântului „revoluţie“ o cere: o revenire la tradiţiile libertăţii, care, pentru regimurile comuniste, se aflau, toate, în trecut.

Revenirea în trecut nu era, deci, paseistă și retrogradă, ci era o revenire la trecut: trecutul vizat era categoria morală a libertății pe care revoluțiile comuniste o uciseseră. 

VII.

Pentru a face o revoluţie clasică (de tipul celei franceze), trebuie să accepţi să ucizi, întrucât scopul, care se identifică cu mijloacele, este de a înlătura toate lucrurile cu care oamenii sunt în mod normal deprinși (deprinderile fiind contrarevoluționare).

Pentru a duce la îndeplinire acest „ideal“, trebuie să mobilizezi o masă critică de oameni dispuşi să facă orice împotriva oricui.

Pentru a-şi atinge scopurile, revoluţia clasică scoate la iveală ceea ce este mai josnic în om, în speranţa de a realiza în cele din urmă tot ceea ce acesta are, prezumabil, mai bun.

Indiferent de obiectivele ei ideologice, tipul clasic de revoluţie presupune în mod necesar violenţa şi acceptă cu entuziasm crima.

Revoluţiile clasice, cele care au creat prototipul revoluției în imaginarul colectiv, ştim cum sunt: eruptive şi violente.

Se rup de trecut, eliminându-i cu forţa din istorie pe cei consideraţi că țin de trecut și stau în calea progresului. Revoluţia instituţională presupune și pretinde o schimbare radicală a omului. Revoluţiile vor să schimbe lumea încercând să modifice tipul uman.

Când dobândesc puterea, revoluțiile schimbă lumea supraveghind, înspăimântând, înregimentând, ucigând.

Cu cât mai radicală este o revoluţie, cu atât mai ucigaşă este forţa ei de schimbare. Specific unei revoluţii este că ucide nu atât pentru a dobândi puterea, cât pentru a transforma prin forță omul și cu forţa societatea.

Cei ucişi sunt învinşii. Acesta este modelul clasic, deschis de Revoluţia/Teroarea Franceză şi perfecţionat de Revoluţia Rusă (care, așa cum insistă, pe bună dreptate, Thierry Wolton, a fost o lovitură de stat cu efecte revoluționare majore).

Revoluţiile din 1989, dimpotrivă, şi-au propus ca principiu non-violenţa şi au refuzat cu dezgust crima.

În România, nu partidele
politice au fixat agenda
dezbaterii politice,
ci Intelectualul Public

În 1989, în Europa de Est, s-a desfăcut ceea ce a fost făcut în 1789, în Europa de Vest. Legitimitatea principiului violenţei politice, montat în minţile noastre de excesele şi succesele Terorii, a fost demontat din minţile noastre de procesele şi succesele Revoluţiilor de catifea.

Cel mai blând şi politicos regim politic din Europa acelor vremuri, l’Ancien Régime, a fost răsturnat de violenţele inimaginabile ale Revoluţiei Franceze.

Cel mai crud şi brutal regim politic din istorie, comunismul de tip sovietic, a fost răsturnat fără violenţă, prin revenirea la principiile liberalismului clasic.   

Paradoxul revoluţiilor care au condus la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa este că nu au funcţionat după tiparul clasic.

Victimele au fost din rândul revoluţionarilor, nu din rândul învinşilor. Dacă revoluţia comunistă a produs victime de ordinul zecilor de milioane, revoluţiile anticomuniste nu au produs nicio victimă în rândul puterii răsturnate.

Au fost revoluţii paşnice, care au pus capăt, fără vărsare de sânge, unor tiranii extrem de perfecţionate, de agresive şi de bine împământenite. Aceste revoluţii nu au fost nişte contrarevoluţii, pentru că atunci, potrivit logicii lui „penser contre c’est penser comme“, ar fi trebuit să se comporte ca nişte revoluţii.

Adică să ucidă, să persecute, să supravegheze, să violeze. Dimpotrivă, originalitatea revoluţiilor anului 1989 este de a fi reprezentat contrariul principiului revoluţionar pe care l-a adus pe lume Revoluţia anului 1789.

Lucrurile s-au petrecut, în mod straniu, așa cum prevăzuse Joseph de Maistre, încă din 1797, că se va petrece revenirea la monarhie:

„Cu acest prilej, se va vedea exact contrariul a ceea ce fusese văzut. În locul acelor zguduiri violente, ale acelor sfâșieri dureroase, ale acelor oscilații fără capăt și fără speranță [care caracterizau Revoluția], prezența suveranității va fi anunțată de o anumită stabilitate, de un calm greu de definit, de o stare de bine generală.

Nu vor mai fi răsturnări, deloc violențe și nici supuneri la cazne [...]. În fine, prin asta se va vedea marele adevăr [...]: că revenirea la Monarhie, pe care o numim contrarevoluție, nu va fi deloc o revoluție contrară, ci contrariul unei revoluții“.

Dacă în loc de „Monarhie“ punem „democrație liberală“, obținem o frumoasă și exactă descriere a modului în care s-au petrecut lucrurile cu revoluțiile de catifea. Revoluțiile de catifea nu au fost niște revoluții de semn opus revoluției comuniste, ci contrariul unei revoluții comuniste.

Explicația lui Joseph de Maistre pentru acest paradox al răsturnării violenței prin non-violență este acela că Monarhia e naturală, iar Revoluția e împotriva firii.

Ca să îndrepți lumea împotriva firii, ai nevoie de violență – de aici violența revoluției comuniste; dimpotrivă, ca să o readuci la normalitate, ai nevoie doar să permiți firescului să se manifeste – de aici lipsa de violență a restabilirii normalității (din partea celor care aspiră la ea).    

VIII.

Cred că lecţia istorică cea mai interesantă a evenimentelor de acum treizeci de ani este că originalitatea anului 1989 reprezintă exact contrariul originalităţii anului 1789.

1789 inaugurează era revoluţiilor îndreptate împotriva valorilor centrale ale civilizaţiei europene: într-un sens nebanal, încununarea Revoluției Franceze este Revoluția Rusă. 1989 realizează primele revoluţii în favoarea valorilor centrale ale civilizaţiei europene.

Poate, de aceea, construcţia europeană a înflorit cu atâta vigoare după 1989: naţiunile occidentale au simţit că ceea ce vine dinspre Europa de Est nu este doar o modificare de regim politic: este o revendicare victorioasă împotriva tuturor deviaţiilor şi radicalismelor aduse în istorie de radicalismul Revoluţiei Franceze, a miezului central al civilizaţiei europene.

În opinia mea, 1989 este contrariul lui 1789. Anul 1989 a înfrânt radicalismele deschise, precum o cutie a Pandorei, de către anul 1789, prin revenirea la valorile clasice (pentru că centrale) ale modernităţii europene: stat de drept, ordine socială a proprietăţii private, spirit critic, raţionalism ştiinţific (nu ideologic), toleranță, echilibru non-iacobin între religie şi politică (care include și restaurarea creștinismului) etc.

Paradoxul suprem al revoluţiilor anului 1989 este că, spre deosebire de Revoluţia Franceză, care a avut nevoie de Teroare pentru a scăpa de cel mai blând şi mai politicos regim din istorie, revoluţiile anticomuniste din 1989 au scăpat de cel mai odios şi mai brutal regim din istorie fără violenţă, fără victime, fără represalii, fără lagăre, fără persecuţii, fără reeducare. Pur şi simplu, prin revenirea la normalitatea modernităţii europene, normalitate împotriva căreia s-au ridicat revoluţiile sângeroase pe care revoluţiile paşnice din 1989 le-au infirmat, invalidat, demontat şi aruncat la groapa de gunoi a istoriei.

În fond, în 1989 s-a petrecut prima Revoluție de centru din istoria omenirii. Acesta este sensul revoluțiilor care au pus capăt dominației comuniste în Europa Centrală și de Est. Comunismul NU a fost învins printr-o revoluție contrară lui.

Asta înseamnă că extrema nu a fost învinsă printr-o extremă contrară, ci prin altceva, mult mai profund. Ceea ce a învins principiul reprezentat prin radicalitatea revoluționară a extremei a fost revenirea la valorile centrale ale civilizației europene moderne.

Revoluția din 1989 a constat în revendicarea, împotriva extremei ca principiu revoluționar, a Centrului, ca sumă a elementelor centrale pentru civilizația modernității (capitalism, liberalism, democrație, spirit critic, drepturile omului, stat de drept, interzicerea religiilor politice etc.).

Cine este Horia-Roman Patapievici

Horia-Roman Patapievici, născut în 18 martie 1957, în București, este fizician, filosof, scriitor.

Între anii 2000 și 2005 a fost membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, iar din 2005 până în 2012 a condus Institutul Cultural Român.

Patapievici a debutat în presă în 1992, în Contrapunct, iar ulterior a avut colaborări cu mai multe publicații, printre care 22, Dilema, Evenimentul zilei, fiind, între 2004 și 2009, director al revistei Idei în Dialog.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru fondator al Societăţii Academice Române. Printre cărțile publicate se numără „Cerul văzut prin lentilă“, „Zbor în bătaia săgeții“, „Omul recent“, „Anii urii“, „Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante?“.

Din 2015, este președintele Artmark.

Citește dosarul integral „Dosarul 30 de ani”

VIDEO Ultima încercare a lui Ceaușescu de a-și adormi poporul

Cum să nu am ură pe Iliescu?“

Dosarul Revoluției, o epopee de 30 de ani

Cum s-au omorât românii între ei la Revoluție, din ordinul CFSN și al MApN

„Odioasa dictatură s-a prăbușit!“

Harta victimelor de la Revoluție: 22-27 decembrie 1989

Patapievici: Revoluția de centru. Reflecții asupra Revoluției Române și a revoluțiilor din 1989

Oliver Jens Schmitt: România are nevoie de o cultură a memoriei anului 1989

Victor Rebengiuc: „Când comuniștii l-au gonit pe Rege, fost un moment îngrozitor pentru mine“

Stanomir: „Între România pe care Regele o părăsește și cea în care revine nu mai e nicio legătură“

Radu Paraschivescu: Ce nu avem voie să uităm

VIDEO Petre Roman: „Nu am absolut nimic să-mi reproșez în privința Revoluției. Nici a Mineriadei“

Tismăneanu: Românii tânjesc după un nou început, la 30 de ani de la Revoluția lor sângeroasă

Dragoș Paul Aligică: Are sens o identitate românească în lumea asta globalizată?

Mircea Mihăieș: Privind înapoi cu speranță

Igor Cașu: Am îndrăgit România din 21 decembrie 1989

Radu Vancu: Pesedismul n-a fost un comunism, dar a avut aceeași vocație a minciunii endemice

Adrian Cioflâncă: Hibridarea revoluționară

Cristian Diaconescu: Românii și-au dorit cu patimă să trăiască într-o lume liberă

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -