Radu Vancu: Pesedismul n-a fost un comunism, dar a avut aceeași vocație a minciunii endemice

DE Radu Vancu | Actualizat: 20.12.2019 - 16:44

Lipsit de ideologie și de Gulag (deși, pe 10 august, și-a demonstrat cu vârf și îndesat gena represivă), pesedismul n-a fost un comunism - dar a avut, cu siguranță, aceeași vocație a minciunii endemice, a contraselecției programatice, a falsificării infinite a realului.

SHARE

„Libertatea e un cuvânt care refuză să tacă“, spune memorabil undeva Aslı Erdoğan. Din punctul ăsta de vedere, la 30 de ani de la Revoluție, România e o țară liberă - o țară care, de câțiva ani încoace, refuză să tacă, refuză să admită „faptele alternative“ și „adevărurile alternative“ despre „statul paralel“ ale unui guvern care, cel mai adesea printr-o extraordinar de amplă industrie a minciunii, alteori de-a dreptul represiv, a încercat să-și impună o narațiune naționalist-conspiraționistă care să-i justifice deriva iliberală.

Așa arată azi România postcomunistă: pe de o parte, e un stat în care, până foarte de curând, legatarul principal al partidului comunist a fost la putere - și a încercat să se mențină acolo prin aceeași instituționalizare a minciunii despre care Leszek Kołakowski observase că e esența tuturor statelor comuniste, indiferent de diferențele locale ale diverselor avataruri istorice ale comunismului.

„Minciuna e sufletul nemuritor al comunismului“, conchisese Kołakowski la capătul monumentalei lui panoramări a variilor comunisme planetare; lipsit de ideologie și de Gulag (deși, pe 10 august, și-a demonstrat cu vârf și îndesat gena represivă), pesedismul n-a fost un comunism - dar a avut, cu siguranță, aceeași vocație a minciunii endemice, a contraselecției programatice, a falsificării infinite a realului.

Așa încât efectele lui în ADN-ul social sunt la fel de nocive ca și cele ale comunismului.

Pe de altă parte, România străzii a arătat, în ultimii ani, absolut admirabil: pe ecranul global s-a văzut o Românie îndrăgostită de adevăr, oripilată de minciună, capabilă să stea zile, luni, ani în șir în stradă, în numele unor valori abstracte, o Românie a demnității - și cu o credință în destinul ei european care a făcut jurnaliștii străini să scrie că, paradoxal, speranța în proiectul european renaște la marginea Europei. Și, de aici, poate iradia și înspre restul organismului european.

Așadar, la trei decenii după comunism, România se află într-o criză decisivă de creștere. E, cum observa un istoric occidental, în cea mai bună poziție geopolitică din întreaga ei existență: membră cu drepturi depline în cel mai elitist club al planetei; membră de asemenea cu drepturi depline în cel mai puternic imperiu militar.

Și, de când este membră în aceste imperii deopotrivă economice și militare, situația ei economică s-a îmbunătățit spectaculos - din 2007 încoace, indicele sărăciei radicale a scăzut cu aproape 15 procente, fără ca indicele Gini al inegalității să crească, PIB-ul e de peste patru ori mai mare decât în 2000, media salariului în București este în media europeană (ba chiar puțin peste, cum am citit săptămâna trecută în Die Welt), salariul mediu în țară reprezintă aproximativ 70% din media salariului european.

Cu toate gravele ei probleme (datorate mai ales diferențelor între urban și rural - pentru un om născut în mediul rural, e incomparabil mai greu să beneficieze de toate șansele astea nou apărute), niciodată în România nu s-a trăit mai bine.

În același timp, România s-a aflat în ultimii ani în poziția periculoasă de a pierde aproape tot ce câștigase, din pricina derivei iliberale, populiste, radical anti-europene a unui partid zis social-democrat (care, departe de a fi social, e doar populist & kleptocrat - după cum, de fapt, nu e nici democrat, ci profund anti-democratic & cu genă represivă).

România s-a aflat la un pas de a avea activate împotriva ei clauzele cele mai severe de sancționare ale unui stat membru al Uniunii Europene - doar pentru că un fel de Rastignac, sau mai degrabă (având în vedere eșecul lui final) un fel de Rubempré de Teleorman voia să scape de pedeapsa pentru hybrisurile din fulgerătoarea lui ascensiune socială & politică.

Am reușit să evităm asta in extremis - și, pe cât se pare, vom ieși întăriți decisiv din criza asta. Cu condiția să eliminăm din organismul nostru politic acest atavism toxic pseudo-social-democrat. 

În fond, acești ultimi trei ani de Sturm und Drang anti-democratic & anti-european au avut un rol benefic: au activat acea Românie care refuză să tacă, acea Românie nedispusă să cedeze la adevărul ei.

Așa încât, pentru prima oară după mulți ani, poate pentru prima oară de la Piața Universității încoace, România chiar a arătat ca o „comunitate de memorie și de sentiment“.

E, foarte ușor parafarazat, felul în care definește Max Weber o națiune în Economie și societate. Exact așa e: la trei decenii după comunism, civismul nostru pro-democratic a făcut din România o națiune. Ceea ce, având în vedere ceea ce riscam să pierdem, chiar înseamnă totul.

Radu Vancuscriitor, conferențiar la Catedra de Limba şi Literatura Română a Facultăţii de Litere şi Arte din cadrul Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu și fondator al mișcării civice „Vă vedem din Sibiu!“

Citește dosarul integral „Dosarul 30 de ani”

VIDEO Ultima încercare a lui Ceaușescu de a-și adormi poporul

Cum să nu am ură pe Iliescu?“

Dosarul Revoluției, o epopee de 30 de ani

Cum s-au omorât românii între ei la Revoluție, din ordinul CFSN și al MApN

„Odioasa dictatură s-a prăbușit!“

Patapievici: Revoluția de centru. Reflecții asupra Revoluției Române și a revoluțiilor din 1989

Oliver Jens Schmitt: România are nevoie de o cultură a memoriei anului 1989

Victor Rebengiuc: „Când comuniștii l-au gonit pe Rege, fost un moment îngrozitor pentru mine“

Stanomir: „Între România pe care Regele o părăsește și cea în care revine nu mai e nicio legătură“

Radu Paraschivescu: Ce nu avem voie să uităm

VIDEO Petre Roman: „Nu am absolut nimic să-mi reproșez în privința Revoluției. Nici a Mineriadei“

Tismăneanu: Românii tânjesc după un nou început, la 30 de ani de la Revoluția lor sângeroasă

Dragoș Paul Aligică: Are sens o identitate românească în lumea asta globalizată?

Mircea Mihăieș: Privind înapoi cu speranță

Igor Cașu: Am îndrăgit România din 21 decembrie 1989

Radu Vancu: Pesedismul n-a fost un comunism, dar a avut aceeași vocație a minciunii endemice

Adrian Cioflâncă: Hibridarea revoluționară

Cristian Diaconescu: Românii și-au dorit cu patimă să trăiască într-o lume liberă

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -