Voievodul român care a salvat Europa de cucerire otomană a fost guvernatorul și regentul Ungariei, dar și tatăl unuia dintre cei mai mari regi ai țării vecine.
Victoria sa din 1456 asupra sultanului care cucerise Constantinopolul, la doar trei ani de la acea izbândă, a fost caracterizată drept „cea care a decis soarta lumii creștine”.
Dar destinul a vrut ca imediat după marele triumf, cel care l-a obținut să moară, fiind deplâns chiar și de inamicul și învinsul său, Mahomed al II-lea.
Voievodul român care a salvat Europa de cucerire otomană. De ce a murit imediat după marea victorie?
Sunt multe bătălii date de voievozi și conducători politici români care au intrat în istorie drept mari izbânzi ale unei forțe creștine împotriva Imperiului Otoman.
Pe această listă se află și cea care a rămas în conștiința europenilor drept „Asediul Belgradului”, din vara anului 1956.
A fost vorba de o luptă de imensă importanță între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman, care a avut loc între 4 iulie și 22 iulie 1456.
Citește și: Care voievod român era supranumit Cavalerul Alb? A fost tatăl unui mare rege al Ungariei
Confruntarea a rămas în istorie ca un moment crucial care a stopat avansarea otomană în Europa Centrală și a întârziat dominația otomană în Balcani.
Rezultatul bătăliei a fost o victorie semnificativă pentru forțele creștine conduse de Iancu de Hunedoara, guvernatorul Transilvaniei și comandantul armatei ungare, care a reușit să respingă forțele otomane conduse de sultanul Mahomed al II-lea.
Iancu de Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei, precum și guvernator și regent al Ungariei - Foto: arhiva
Iancu - sau Ioan - de Hunedoara s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată în 1409, pentru merite deosebite, de către Sigismund de Luxemburg, regele de atunci al Ungariei.
Tatăl lui Iancu era român și se numea Voicu, mama sa fiind Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă, mai precis macedo-română/aromână.
Pas cu pas, Iancu a ajuns la conducerea Transilvaniei, apoi, în calitate de regent, și al Ungariei, fără a fi încoronat vreodată ca monarh. În schimb, avea s-o facă fiul său, Matei Corvin, care a devenit unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei.
Voievodul Iancu de Hunedoara l-a biruit pe cuceritorul Constantinopolului
După cucerirea Constantinopolului în 1453, Imperiul Otoman și-a extins influența în Europa de Sud-Est, punând presiune pe Regatul Ungariei.
În ciuda tratativelor de pace între cele două părți, otomanii au continuat să lanseze raiduri de-a lungul granițelor ungare.
În acest context, guvernatorul Transilvaniei și comandantul armatei ungare, Iancu de Hunedoara, a pregătit o campanie împotriva otomanilor, având sprijinul papei Calixt al III-lea.
Citește și: Ce a fost „Sultanatul femeilor”, început de Hurrem, soția lui Suleyman Magnificul?
În 1456, otomanii au pornit către Belgrad, o cetate strategică importantă în drumul lor spre Europa Centrală, câtă vreme calea prin Țările Române era considerată nu doar mai lungă, ci și mai periculoasă pentru armata otomană
Înainte de sosirea turcilor, Iancu de Hunedoara a început pregătirile pentru apărarea cetății Belgrad. A consolidat zidurile cetății și a asigurat aprovizionarea cu alimente și muniție.
De asemenea, a recrutat soldați și voluntari din regiunea Dunării, precum și cavaleri și nobili maghiari, sârbi și valahi.
Armata creștină a fost întărită și de prezența unui contingent de cruciați conduși de călugărul franciscan Giovanni da Capistrano, care au răspuns apelului papei Calixt al III-lea de a lupta împotriva otomanilor.
Forțele participante la încleștare erau, totuși, departe de a fi egale, armata otomană fiind estimată la 100.000 de oameni, pe când Iancu avea sub comanda sa doar ceva mai mult de jumătate, circa 57.000 de soldați.
Cetatea Belgradului era „cheia” expansiunii otomane către Europa centrală - Foto: arhiva
Asediul Belgradului a început pe 4 iulie 1456, când forțele otomane au ajuns în apropierea cetății. Otomanii au înconjurat cetatea și au construit un pod peste Dunăre pentru a facilita atacurile și aprovizionarea trupelor.
În plus, flota otomană a blocat navigația pe Dunăre, împiedicând astfel sosirea ajutoarelor pentru apărătorii cetății. Asediul a fost marcat de lupte intense, iar ambele părți au suferit pierderi semnificative.
Sultanul Mahomed al II-lea a fost rănit de o săgeată
Otomanii au încercat să spargă zidurile cetății cu artilerie grea și să escaladeze zidurile cu scări, dar apărătorii unguri au reușit să respingă atacurile.
La începutul lunii iulie, situația în cetate s-a înrăutățit din cauza lipsei de provizii și a epidemiei de ciumă care a izbucnit în rândul apărătorilor.
Cu toate acestea, Iancu de Hunedoara a decis să treacă la ofensivă. Pe 21 iulie, el a lansat un atac surpriză asupra flotei otomane, reușind să distrugă mai multe nave și să elibereze cursul Dunării.
Acest atac a avut un impact major asupra moralului trupelor otomane și a perturbat planurile de atac ale lui Mahomed al II-lea.
Citește și: Bătălia uitată a lui Mihai Viteazul. A adus prima unire a celor trei Țări Române. De ce e ignorată?
În ziua următoare, 22 iulie, Iancu de Hunedoara se afla pe corăbiile de pe Dunăre în acele momente. Observând că armata sa nu mai putea fi oprită din avântul ei de luptă, a decis să intervină personal cu trupele sale, care erau răspândite prin fortăreață și oraș.
Un atac general a fost lansat asupra taberei turcești. Tunurile sultanului au fost capturate și întoarse împotriva propriilor trupe, acum aflate în derută.
Cu toate acestea, ienicerii otomani au continuat să lupte cu dârzenie. Sultanul Mahomed al II-lea, deși rănit în pulpă de o săgeată, era prezent în mijlocul acțiunii, conform celor scrise de Muzeul Castelul Corvinilor pe pagina de Facebook.
Aga ienicerilor, Hassan, și-a pierdut viața acoperindu-l pe sultan cu trupul său. Mahomed a reușit să respingă trupele maghiare care pătrunseseră în tabără și a ordonat recuperarea tunurilor cu orice preț.
De trei ori, trupele otomane au contraatacat cu furie, dar au fost îngenuncheate de focul nimicitor al creștinilor. Tunurile nu au putut fi recucerite.
Armata otomană a dat semne de descurajare, mai ales după ce nici un detașament de călăreți odihniți nu a reușit să schimbe soarta bătăliei, iar turcii au început să fugă.
Sultanul Mahomed al II-lea a rămas în tabără până spre seară, cu trupele sale de elită. În cursul nopții de 22 spre 23 iulie, au îngropat în grabă morții, au încărcat răniții pe un lung șirag de căruțe și au părăsit tabăra.
Bătălia de la Belgrad, înfățișată într-o pictură din secolul 19 - Foto: arhiva
La fața locului, armata învingătoare a găsit o pradă imensă. Tabăra părăsită era un amestec haotic de căruțe răsturnate, corturi abandonate, animale rătăcitoare și răniți uitați să fie luați sau care erau deja muribunzi.
Mirosuri grele pluteau peste câmpul de bătălie, unde, de câteva zile, zăceau mii de cadavre. În rândurile armatei începea să bântuie molima cea mai periculoasă a timpului, ciuma.
Din Belgrad, scrisorile lui Iancu de Hunedoara către Ladislau, regee Ungariei, dar și ale călugărului Giovanni da Capistrano răspândeau vestea marii victorii împotriva celui care cucerise Constantinopolul.
Europa a sărbătorit izbânda ca niciodată. Procesiuni au avut loc la curtea imperială germană, la Veneția și până în îndepărtata Anglie, la Oxford.
Citește și: Cea mai mare victorie a lui Ștefan cel Mare contra Ungariei. Adversar, fiul lui Iancu de Hunedoara
Papa Calixt al III-lea lăuda numele ilustrului voievod Iancu de Hunedoara, iar în cinstea victoriei a cerut ca fiecare biserică să tragă clopotele la prânz, instituind oficial sărbătoarea Schimbării la Față.
S-a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii creștine”. Bucuria triumfului a dat naștere unor zvonuri fantastice, cum ar fi că galerele papale - care, de fapt, încă nici măcar nu porniseră din Italia - ar fi recucerit Constantinopolul.
În acea atmosferă de mare bucurie și optimism se aștepta continuarea urmăririi sultanului fugit și rănit, dar și veștile unor noi victorii. În schimb, a sosit o altă veste - una tragică și neașteptată.
La 11 august 1456, în tabăra lui de lângă Zemun, Iancu de Hunedoara a murit răpus de ciuma care cuprinsese armata.
Însuși învinsul său, Mahomed al II-lea, a rămas impresionat de această moarte, spunând că „de la începutul veacurilor, niciodată n-a stat un asemenea om în slujba vreunei cauze”.
Trupul marelui erou a fost adus și înmormântat în catedrala catolică din Alba Iulia, unde poate fi văzut până astăzi frumosul sarcofag așezat câțiva ani mai târziu deasupra osemintelor sale.
Bătălia de la Belgrad a reprezentat apogeul carierei militare a lui Iancu de Hunedoara, iar principala consecință a victoriei din anul 1456 a constat în întârzierea extinderii dominației otomane înspre centrul Europei cu aproape 70 de ani.
În anul 1521, Belgradul a fost cucerit, totuși, de turcii conduși de alt mare sultan, Suleyman Magnificul, eveniment ce avea să ducă ulterior și la căderea Ungariei, inclusiv a transilvaniei, în mâinile otomanilor
