Singurul oraș din România care nu exista pe hartă în timpul comunismului. Comoara mortală pe care era amplasat
Singurul oraș din România ce nu exista pe hartă în timpul comunismului era amplasat pe o comoară mortală, dar esențială pentru ambițiile nucleare ale Uniunii Sovietice. O perioadă, existența localității și natura exploatării din zonă au fost considerate informații strict secrete.
Acest oraș era singurul din România care nu era trecut pe nicio hartă a țării, prin natura activității care se desfășura în zonă.
Secretomania a durat pe perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a controlului sovietic al țării.
Localitatea în ansamblu a fost proiectată, de altfel, pe planșele arhitecților de la Moscova
Ștei, singurul oraș din România care nu exista pe hartă în timpul comunismului
Înființarea satului Ștei e consemnată în jurul anului 1600, chiar dacă zona era locuită de sute de ani. Numele vechi al satului era Schei, care înseamnă „slavi”.
Aşezarea era foarte mică, în 1600 existând circa 100 de locuitori. După 1700, aproape că a dispărut de pe hartă, numărul locuitorilor scăzând la doar 35.
Satul a fost resuscitat în timpul împărătesei Maria Tereza a Austriei (1740-1780), localnicii cu case pe dealuri fiind strămutaţi în vatra aşezării.
Dar destinul localității avea să fie legat de ceea ce se făsea în subteranele sale.
O legendă spune că, în urma voalării filmului foto al unui turist german şi al observării „bolilor ciudate” ale localnicilor, s-a trecut la cercetarea zonei, scrie ebihoreanul.ro.
În perioada 1939-1941, au fost descoperite rezerve de aur în zona Podişului Biharea, aproape de localitatea Băiţa.
Probele adunate au fost trimise pentru analiză într-un laborator din Cluj, care în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a ajuns în administrarea naziştilor.
Nemţii au putut afla, astfel, de existenţa uraniului din Apuseni, dar fără folos, căci au pierdut războiul şi teritoriile ocupate.
Odată cu instaurarea comunismului, sovieticii au preluat controlul asupra unei părţi a resurselor şi a capacităţilor industriale în contul "reparaţiilor de război".
Aşa s-a înfiinţat societatea mixtă româno-sovietică „Sovromquarţit”, prin care s-a început exploatarea uraniului din Apuseni.
Au fost săpaţi kilometri de galerii, ce se întindeau pe sub judeţele Bihor, Alba şi Arad. Era una din cele mai mari astfel de mine din lume.
Sovrom „Kvarțit” a luat ființă la data de 31 decembrie 1951, iar în aprilie 1952 primele garnituri de tren încărcate cu minereu uranifer porneau de la Băița-Ștei către Uniunea Sovietică.
După extragerea din mine, roca era dusă la Ştei pentru concasare, iar de acolo transportată în cisterne speciale către Uniunea Sovietică.
Rocile cele mai radioactive erau duse cu avionul, de pe un aerodrom din proximitatea localităţii.
Materialul era scos din ţară în stare brută, pentru că Moscova a refuzat să construiască sau să colaboreze cu românii pentru construirea unei uzine de preparare a minereului.
Întreaga activitate era păzită de soldaţi sovietici, care aveau o bază la marginea aşezării.
S-a numit Orașul Dr. Petru Groza între 1958-1996
Sovieticii au exploatat uraniul la Băiţa-Ștei până în 1960, activitatea fiind apoi preluată de Statul român.
În total, între 1952 şi 1960, nu mai puţin de 17.288 tone de uraniu-metal au fost scoase din subteranele României şi duse în URSS, conform sursei citate.
Se spune că o astfel de cantitate ar fi asigurat nevoile României timp de 100 de ani.
Dar dezvoltarea continuă a exploatării a impus și un număr mai mare de lucrători și condiții de trai pentru aceștia.
Astfel, orașul Ștei a fost ridicat de sovietici, de la zero, în numai patru ani, 1952-1956.
A rămas unic în peisajul urbanistic al României comuniste, fiind singurul oraș nuclear al țării, dar și singurul oraș ridicat, în totalitate, de sovietici, de la zero.
Peste 17.000 de oameni au fost aduşi din toată ţara pentru a munci în mina de la Băiţa-Ștei. Existau, de asemenea, muncitori şi specialişti sovietici, care aveau condiţii de trai privilegiate.
Primele "locuinţe" au fost, în fapt, nişte barăci din scânduri. Ridicate cu zecile, acestea au format trei "cartiere": de vest, de nord-vest şi de nord-est.
Locuinţe de calitate mai bună s-au construit mai târziu, fiind vorba de blocuri din cărămidă cu unul-două etaje şi clădiri din panouri, numite KD-uri.
Locuinţele individuale, "căsuţele verzi", purtau numele WB. Între blocuri se făceau plantări de plopi şi pomi fructiferi.
"Oraşul de jos" a fost construit în circa trei-patru ani. În total, circa 3.000 de locuinţe au fost ridicate în Ştei după 1950.
Citește și: Care e singurul oraș artificial din România? Construit cu prizonieri de război. Mai are 6.500 de locuitori
Şteiul a devenit oraş în ianuarie 1956, iar doi ani mai târziu i-a fost schimbat și numele în Oraş Dr. Petru Groza, fost prim-ministru şi preşedinte al Consiliului de Stat Comunist, decedat în 1958.
Orașul nuclear Dr. Petru Groza (Ștei) a fost proiectat în totalitate la Moscova, după un plan similar cu al altor orașe nucleare din spațiul sovietic.
Ele reproduceau, la o scară mai mică, grandoarea orașelor neoclasice staliniste. Conform teoreticienilor arhitecturii staliniste, aceste orașe trebuiau să emane forță, măreție și trăinicie.
În clădirile nou-construite, inițial, nu aveau acces decât persoanele care erau detașate aici din Uniunea Sovietică.
Noului oraș i se spunea și „orașul rușilor”, creând de la bun început un anumit tip de segregare pe baze etnice între cei care aveau acces la locuințele moderne (rușii) și restul populației (românii).
După exploatarea uraniului, începând cu 1960 s-a trecut la valorificarea altor elemente preţioase, precum molibdenul, bismutul, cuprul, wolframul, plumbul etc.
În iulie 1965, când au plecat ultimii sovietici din zonă, 90% din zăcământul principal de uraniu era deja exploatat.
Atât minerii, cât şi muncitorii care lucrau la construirea oraşului câştigau foarte bine, însă nu erau conştienţi de pericolul radiaţiilor.
Asta pentru că, în primii ani, nici nu ştiau că scot uraniu, ci credeau că extrag plumb. Toată activitatea era secret de stat.
Exploatarea uraniului a dus la iradierea multor muncitori
Măsurile de protejare a muncitorilor şi a mediului erau reduse sau inexistente. Din neştiinţă, unii au folosit chiar roci radioactive în fundaţiile caselor.
În „Micul Cernobîl”, cum este denumită zona de localnici, numeroşi mineri au pierit în accidente de muncă sau din cauza tumorilor bronho-pulmonare.
Depigmentarea pielii sau căderea dinţilor îi afecta şi îi afectează încă pe localnici.
Nivelul radiaţiilor din aer a fost şi a rămas ridicat, iar minerii anilor ’50, fie că erau sau nu conştienţi de asta, lucrau temându-se permanent că galeriile s-ar putea prăbuşi peste ei.
Adevărul despre radiaţii s-a aflat în anul 1956, când a fost pusă baza laboratorului de cercetare a radioactivităţii. Unii mineri au plecat atunci, dar mulți au rămas pentru câştigurile ridicate.
După ce mineritul a scăzut în importanţă, în Oraşul Dr. Petru Groza a fost dezvoltată industria. Cea mai importantă întreprindere a fost Mecanica, devenită Hiperion după Revoluție, care în 1989 avea 5.300 de salariaţi.
Altele erau fabrica de binale, cea de canistre şi o secţie de tricotaje a Întreprinderii Mioriţa din Oradea.
Citește și: Acum 86 de ani, Rusia a furat Basarabia de la România. Tertipul lui Stalin pentru a smulge și Ținutul Herței
Abia în 1996, denumirea orașului a fost schimbată, revenindu-se la cea de Ștei. Conform datelor recensământului din decembrie 2021, în Ștei mai locuiesc 6.371 de persoane.
Cu un an mai devreme, orașul Ștei a fost declarat Stațiune turistică de interes local.
