De ce legea tricolorului e o tâmpenie

Da, drapelul României trebuie respectat; dar tocmai pentru că reprezintă o țară liberă, nimeni n-ar trebui obligat de stat să demonstreze printr-un ritual aproape religios cât de mult îl iubește. Asta ca să nu mai vorbim că implicarea religiei e o aiureală, dacă e să vorbim de erezia filetismului de tip rusesc.

Citește și: Liderul AUR, Dan Dungaciu: bursier, șef de proiect, invitat la Universitatea lui George Soros. Azi, îl atacă

Legea pare făcută de idioți pentru idioți: poți obliga instituțiile să arboreze tricolorul, poți stabili ceremonialul oficial și poți  proteja simbolurile statului.

Dar când ajungi să-i spui unui om: „sărută drapelul, iar dacă refuzi vei fi sancționat”, ai trecut o frontieră: nu mai reglementezi drapelul - începi să reglementezi conștiința.

Legea introduce un mecanism caracteristic culturilor politice autoritare: ritualul public obligatoriu de loialitate. Diferența este fundamentală. Democrația spune: ai obligația să respecți statul de drept.

Autoritarismul: ai obligația să demonstrezi că iubești statul.

Aici se află vulnerabilitatea ideologică a proiectului: democrația poate impune respectarea simbolului, dar este cu totul altceva să impună manifestarea afecțiunii față de simbol. Poți interzice, în anumite limite constituționale, deteriorarea unui drapel oficial, poți stabili cum este arborat, poți obliga instituțiile să-l afișeze. Dar când legea spune practic: “Arată-ne că iubești România. Sărută steagul. Dacă nu, te amendăm!”, totul e o butaforie identitară, clocită de mintea unor rudimente culturale aciuate prin parlament.

Și mai există un paradox: tricolorul românesc modern este legat de Revoluția de la 1848 și de ideea de libertate; guvernul revoluționar l-a consacrat în iunie 1848, iar actuala Zi a Drapelului celebrează  tocmai acel moment. De la libertate până la obligația de a pupa steagul sub privirile unui popă e prăpastie.

Citește și: George Simion a strâns 400.000 € la nuntă și a păstrat banii, deși a promis că face un spital

Istoria secolului XX ar trebui să ne fi învățat ceva despre asemenea ritualuri publice obligatorii de loialitate. În 1943, în plin război mondial, Curtea Supremă a Statelor Unite a judecat tocmai problema obligării cetățeanului să salute drapelul și a stabilit un principiu extraordinar pentru orice democrație: puterea politică nu poate decide ce trebuie cetățeanul să creadă și apoi să-l oblige să-și manifeste public adeziunea prin cuvinte sau gesturi.

Și că libertatea de exprimare conține o libertate despre care vorbim prea puțin: libertatea de a tăcea, libertatea de a nu aplauda, de a nu saluta, și da, libertatea de a nu pupa un steag sau altceva. Dacă proștii noștri din parlament ar fi pus mâna pe carte, ar fi aflat și de zicerea lui Camus, aia cu “libertatea e dreptul de a nu minți” Și eu ce să mă mint?

Nu mă poți obliga să pup steagul în timp ce de cinșpe ani legea aia cu 6% din PIB pentru Educație nu se respectă. Sau: dosarul Nordis din sertare.

Sau: cele peste zece mii de dosare prescrise. Astea sunt adevărurile, nu minciuna loialității în pas de defilare. Cu ce sunt mai patrioți inițiatorii acestei legi erectile decât cel care merge la muncă, decât cel care își plătește impozitele sau decât pilotul care vânează drone, prea obosit să se se mai gândească și la ăștia cu “înțelepciunea rusească” care fată legi?

Și mai e o chestiune de principiu: un stat democratic are dreptul să-mi ceară să-i respect legile, dar nu și  dreptul să-mi ceară să-l iubesc; cu atât mai puțin să-mi stabilească prin lege gesturile prin care trebuie să-i demonstrez iubirea.

Patriotismul nu se măsoară în pupături și nu se construiește cu procese-verbale de contravenție. Pentru că un tricolor sărutat de frica amenzii nu este mai respectat; e doar mai umilit, și el și cetățeanul.

Iar o țară în care puterea începe să stabilească ritualuri prin care cetățeanul trebuie să-și dovedească patriotismul ar trebui să-și pună o întrebare foarte simplă: pe cine reprezintă, până la urmă, drapelul? Statul? Puterea? Partidul? Sau libertatea oamenilor care trăiesc sub steagul ăsta?

Dacă răspunsul este libertatea, atunci tricolorul nu trebuie să fie sărutat la ordin: patriotismul obligatoriu nu mai este patriotism - devine doar simbolul unei țări căzute sub dictatura celor mai tâmpiți aleși ai ei.