VIDEO Cum ajung politicienii să-și încalce promisiunile și să devină corupți. Burnout moral
Crizele politice repetate și dezamăgirea alegătorilor nu țin doar de doctrine, calcule și promisiuni încălcate. Psihologul Yolanda Crețescu explică ce se întâmplă când frica, puterea și deciziile luate sub presiune erodează discernământul celor care conduc.
România trece periodic de la speranța produsă de alegeri la dezamăgirea provocată de cei ajunși la putere. Politicieni care aveau un discurs coerent și promiteau schimbări ajung să ia decizii contrare propriilor declarații.
Psihologul clinician Yolanda Crețescu susține că fenomenul nu trebuie privit doar prin prisma intereselor politice. În spatele lui poate exista și un mecanism psihologic, pe care îl numește „burnout moral”.
Cum ajung politicienii să-și încalce promisiunile și să devină corupți. Burnout moral
Burnoutul nu apare doar în activitatea profesională. El poate afecta capacitatea unui om de a rezista emoțional, de a analiza o situație și de a lua decizii.
Citește și: VIDEO Remus Pricopie: „Avem o țară blocată pentru că 10 oameni refuză să se așeze la masă”. Ce variante sunt
„Dacă vrem să-l definim, este un rezervor emoțional care se golește. Deci nu mai am emoția cu care să rezist, să pot să fac anumite lucruri”, explică Yolanda Crețescu.
În cazul societății românești, fenomenul ar fi fost întreținut de crizele repetate și de dezamăgirile acumulate în ultimele trei decenii.
„Dacă facem o radiografie a ultimilor 30-35 de ani, descoperim că, social vorbind, noi suntem într-un burnout moral, care are, bineînțeles, și o lipsă de discernământ social. Vedem la fiecare alegeri această împărțire: ei și noi. Ei sunt dintre noi. Noi putem fi ei. Ce se întâmplă cu ei?”
Yolanda Crețescu arată că oamenii politici nu formează o categorie complet separată de restul societății. Ei provin din același mediu și sunt influențați de aceleași frici, frustrări și mecanisme de adaptare.
Citește și: VIDEO De ce nu mai are România soluții pentru criză? Cum sunt lovite salariile, pensiile și afacerile
Negocierea cu propria conștiință
Un politician poate intra în viața publică având convingeri și o direcție doctrinară relativ clare. După ce ajunge la putere, începe însă negocierea dintre principiile sale și posibilitățile oferite de sistem.
„Psihologic, este explicabil, pentru că negocierea nu se întâmplă nici cu noi, nici cu doctrina, se întâmplă cu propria conștiință. Noi avem această diferențiere între sinele real și sinele ideal: cum ar fi ideal să se întâmple? Cum ar fi ideal să existe un rezultat? Și întotdeauna avem o abatere”, afirmă Yolanda Crețescu.
Diferența dintre promisiunile electorale și deciziile luate ulterior nu se explică întotdeauna doar printr-o intenție conștientă de a înșela alegătorii.
„De aici, decalajul între cine sunt atunci când ader la o doctrină — indiferent că astăzi nu mai vorbim de stânga sau dreapta — și posibilitatea și resursele pe care le ai în teren. Apoi începe negocierea. Aici apare această deraiere de la conștiința etică”, spune psihologul.
Coalițiile, presiunile interne și nevoia de a lua rapid decizii pot accentua această ruptură. Politicianul ajunge să facă repetat concesii pe care, la început, le-ar fi considerat inacceptabile.
„La a cincizecea abatere, politicianul este anesteziat”
Yolanda Crețescu descrie procesul prin conceptul de disonanță cognitivă: diferența dintre ceea ce crede o persoană și felul în care aceasta acționează.
„La prima negociere a mea cu mine vizavi de dreptate, de ceea ce pot să fac, am avut un disconfort. La a zecea, parcă încep să funcționez. La a cincizecea, sunt anesteziat”, explică aceasta.
Repetarea compromisurilor diminuează treptat disconfortul moral. Deciziile care păreau inițial greu de acceptat devin obișnuite.
„Corupția nu apare în momentul acțiunilor de corupție, ci apare cu mult înainte, odată cu incapacitatea creierului de a lua decizii raționale. Punctul culminant este ziua în care nu mai simte politicianul, el ia doar decizii”, afirmă psihologul.
În această etapă, puterea poate accentua senzația că limitele obișnuite nu se mai aplică.
„E o chestie pe care ți-o dă puterea, la un moment dat: să spui «Domnule, sunt puternic, am multe instrumente la îndemână». Poți să tai, să spânzuri și trebuie să iei decizii pe care poate nu le-ai fi luat”, a arătat jurnalistul în timpul discuției.
Lipsa deciziilor poate fi însă la fel de periculoasă. Într-o criză, amânarea continuă nu rezolvă problema, ci o împinge mai departe.
„Astăzi suntem într-o situație de lipsă de decizie, aș spune eu, istorică. Dar, ce să vezi, a apărut adaptarea”, spune Yolanda Crețescu.
Românii nu aleg un candidat, ci votează împotriva celuilalt
Frica influențează și comportamentul alegătorilor. În loc să voteze pentru un program sau un candidat, oamenii ajung să aleagă persoana care pare capabilă să-l învingă pe adversarul pe care nu-l doresc.
„Dacă noi suntem într-o frică, ni se activează centrul supraviețuirii. De aceea avem acest fenomen de alegere–non-alegere. Noi nu îl alegem pe Popescu, noi îl alegem pe non-Ionescu. Și, ce să vezi, Popescu devine non-Ionescu”, explică psihologul.
Astfel, candidatul ales nu este evaluat pentru calitățile și programul său, ci în raport cu adversarul.
„Noi alegem din frică, frica să nu mai fie celălalt. Dar celălalt este doar un simbol social. Fiecare politician în parte a avut un program politic, a avut niște convingeri”, spune Yolanda Crețescu.
De aici pornește și ciclul dezamăgirii. Alegătorul descoperă că politicianul votat împotriva unui adversar ajunge să reproducă o parte dintre comportamentele atribuite acestuia.
Dezamăgirea îi împinge pe alegători spre extreme
După mai multe alegeri încheiate cu dezamăgiri, alegătorul poate începe să caute un lider autoritar, care vorbește apăsat și promite soluții rapide.
„Când mă dezamăgește cel ca mine, mă duc în extreme. Pentru că eu am nevoie de alfa”, explică Yolanda Crețescu.
Nu mai contează atât de mult dacă programul candidatului este realist. Devine mai importantă imaginea unui lider puternic, care pare capabil să impună ordine.
„Nu-l mai vreau pe cel care e tăcut, care bâjbâie, care nu poate să ia decizii, care nu poate să ne reprezinte, care nu știe să bată cu pumnul în masă. Ăsta e un profil popular, pe care românul îl caută aici și, mai tare, în diaspora, pentru că nevoia de rădăcină este și mai acută”, afirmă psihologul.
În această situație, aplombul poate fi confundat cu priceperea, iar discursul categoric poate lua locul competenței.
„Căutăm un fals om politic, dar care are aplombul, care mă poate păcăli că ne poate conduce. Noi avem nevoie de un Ștefan cel Mare, dacă se poate, din toate: să fie și un Mihai Viteazul, și un Ștefan cel Mare. Și atunci ne păcălim”, spune Yolanda Crețescu.
Social media a devenit televizorul generațiilor trecute
Rețelele sociale amplifică reacțiile bazate pe frică, furie și nevoia de apartenență. O afirmație repetată suficient de mult poate fi acceptată fără verificare.
„Influențează, pentru că ne ducem ca oile. Dacă cineva spune ceva, nu mai gândim: «Păi a zis». Văd că la noi are un impact mai mare”, spune psihologul.
Explicația poate avea legătură și cu experiența perioadei comuniste, când informația venea dintr-un număr foarte limitat de surse.
„Lipsa de comparații, închiderea noastră ca țară și singurul loc de unde ne luam informația, televizorul, au rămas cu același impact. Ecranul este televizorul generațiilor trecute. «A zis la televizor. Înseamnă că așa este.» Acum nu ne mai uităm la televizor și ne uităm în social media”, explică Yolanda Crețescu.
Vizibilitatea ajunge să fie confundată cu pregătirea profesională.
„Dacă ai apărut în social media, înseamnă că ești un specialist. Nu înseamnă. Înseamnă doar că ai un prag de sociabilitate crescut, că stai și poți să faci asta. Dacă nu ești un specialist și îți dai cu părerea despre X și despre Y, ai, totuși, conștiința că influențezi?”, întreabă psihologul.
Fluxul permanent de informații poate produce, la rândul său, epuizare emoțională. Oamenii nu mai au timpul și energia necesare pentru a verifica fiecare informație și pentru a-și forma propria opinie.
„Suntem bombardați permanent de informație și nu mai avem filtre, pentru că vine cu acea viteză în care eu nu mai pot să analizez dacă este corectă, dacă nu este, care e părerea mea. Ceea ce am citit are o validare în spate? O carte, un specialist, niște sondaje, un institut? Nu. Cineva a zis cum să fii fericit în cinci pași”, afirmă Yolanda Crețescu.
Rețetele rapide și afirmațiile categorice prind tocmai pentru că publicul este obosit.
„Asta e radiografia noastră: nu mai suntem capabili să gândim cu mintea noastră. Suntem atât de bombardați, încât trebuie să facem un pas în spate. Altfel, vom fi întotdeauna bancul de pești. Apare un curent, ne ducem cu toții. S-a terminat cu incidentul ăsta, apare alt incident și tot așa”, spune psihologul.
Ce pot face alegătorii pentru a schimba politicienii
Schimbarea nu depinde exclusiv de cei aflați la putere. Presiunea publică poate modifica deciziile politicienilor, dar aceeași presiune poate fi manipulată prin rețelele sociale.
„Cred că trebuie să vorbim despre interesul social și despre contribuție. Ce pot eu să fac în pătrățica mea, ca om, ca specialist, contributor social? Să fac. Și, dacă pot să-l sprijin pe celălalt, într-un fel sau altul, să o fac”, afirmă Yolanda Crețescu.
Simpla împărțire a societății între „noi” și „ei” nu rezolvă problema.
„Doar să criticăm «ei, noi» nu cred că ne ajută. Se vede cum influențăm clasa politică. Fervoarea care se întâmplă în social media devine un factor de presiune”, spune psihologul.
Politicienii vor continua să folosească mecanismele care produc reacții și voturi atât timp cât acestea funcționează.
„Dacă undița prinde pește, o să arunc undița, este evident. Dar, dacă noi începem să avem conștiința acțiunilor noastre și nu mai răspundem la același stimul, undeva se va închide”, explică Yolanda Crețescu.
Soluția propusă este revenirea la dialog, inclusiv între alegători și politicieni.
„Dacă noi nu înțelegem că ei nu sunt dușmanii noștri și nici noi nu suntem dușmanii lor, iar avem o problemă. Este important să ținem cont că mediul politic este făcut din oameni dintre noi. Ne va crește empatia și de o parte, și de cealaltă, pentru că și noi îi agresăm pe ei, și ei ne agresează pe noi, și ajungem să fim în tabere antagonice. Întrebarea este: cine începe primul?”
