VIDEO Petre Roman: „Nu am absolut nimic să-mi reproșez în privința Revoluției. Nici a Mineriadei“

DE Ramona Ursu , Flavia Drăgan | Actualizat: 23.12.2019 - 19:58

La 30 de ani de la Revoluție, Petre Roman (73 de ani), primul premier al României după căderea comunismului, acuzat de infracțiuni contra umanității în Dosarul „Mineriadei“ și ocolit milimetric de procurori în dosarul „Revoluției“, a vorbit despre momente-cheie de după ‘89.

SHARE

Petre Roman nu are „absolut nimic“ să-și reproșeze pentru Revoluție și nici pentru episodul sângeros „Piața Universității“.

Pe Ion Iliescu îl privește ca pe un politician cu viziuni democratice și crede că acesta nu ar trebui să răspundă în dosarele „Revoluției“ și „Mineriadei“.

Newsweek România: Ce a fost în decembrie 1989, revoluție sau lovitură de stat?

Petre Roman: Nu putea fi vorba de lovitură de stat, dacă ne gândim la represiunea de la Timișoara, unde mii de oameni au ieșit în stradă.

Împotriva lor s-a tras, au murit oameni acolo. Și mai ales dacă mă gândesc la Baricadă (Baricada de la Intercontinental – n.r.), unde am fost eu însumi.

Cu 20 de minute înainte de miezul nopții, înspre 22 decembrie 1989, s-a tras din plin asupra noastră, a fost un măcel. Din cei care mai eram acolo, 81 la număr, au fost masacrați 39 de camarazi ai mei.

Au existat teroriști la Revoluție?

Sigur că au existat teroriști, în sensul acelora care au fost ei actorii diversiunii. O diversiune a fost. În după-amiaza de 22 decembrie 1989, eram la sediul fostului Comitet Central, s-a tras asupra încăperii unde mă aflam. S-a tras la Televiziune, la Radio, la Ministerul Apărării, la Academia Militară.

Cei care au tras erau militari pregătiți în acest scop. Îi putem numi teroriști. Sentimentul meu și al tuturor era că avem de a face cu niște militari dispuși să meargă până la capăt, în apărarea lui Ceaușescu.

Ideea era de a crea panică, și panică s-a creat. S-a creat o dezordine, iar Revoluția a devenit o dezordine tragică, din cauza acestei diversiuni care a condus la atâtea sute de morți.

Deci nu vorbim despre niște teroriști din afara României?

În niciun caz. Asta a fost teza lui Ceaușescu.

Când v-ați dat seama de diversiunea despre care vorbiți?

Fiind la Ministerul Apărării, chiar ministrul Victor Stănculescu și alți câțiva militari de acolo au vorbit despre acte de terorism.

S-a tras mult împotriva sediului ministerului. Spuneau că este vorba despre o diversiune cu scopul – și părea logic – de a-l proteja pe Ceaușescu, până când ar fi intervenit alte unități militare pregătite în acest scop.

Diversiunea nu era atât în favoarea lui Ceaușescu, care era arestat deja la Târgoviște, ci era pentru a mai crea panică în rândul populației. A continuat până când Ceaușescu a fost executat.

În 22 decembrie 1989, ați devenit membru al Comitetului Provizoriu de Salvare Națională, înființat în acea zi, iar patru zile mai târziu ați devenit prim-ministru. Propunerea v-a făcut-o Ion Iliescu.

Da, Ion Iliescu împreună cu Silviu Brucan.

Cum de s-au gândit la dvs.?

Pentru mine era o surpriză totală. Viața mea anterioară era în afara politicii. Uram politica. Eram profesor la Politehnică, pasionat de munca mea științifică. Dar argumentele lor au fost că am fost la Baricadă, prin urmare exista cea mai importantă legitimitate, și că am trăit trei ani în Occident, făcându-mi doctoratul în Franța.

Cât de dificil a fost să plecați
din țară?

N-a fost așa dificil. Atunci, ministrul Educației era un om luminat, Mircea Malița, care și-a dat seama că România duce lipsă de expertiză în domenii importante. Unul era cel legat de problemele ecologice. Eu eram atunci asistent universitar la Catedra de Hidraulică, iar tema aceasta era legată direct de situația calității sănătății apelor. Am dat un concurs și am obținut o bursă.

Ați fost membru de partid?

Am fost.

 

Cu Securitatea ați avut legături?

Nu. Dar asta ce vrea să fie, o interogație? E o întrebare pe care o primesc cu interes pentru că, chiar prin faptul că n-am avut niciun fel de legătură cu Securitatea, am avut de suferit, ca om politic.

Pentru că Securitatea și-a menținut, în bună măsură, influența. În noua politică a reușit să-și plaseze oamenii.

Cum ați suferit?

Ați auzit de Mineriada din septembrie 1991?

A fost o lucrătură a Securității?

Dar cum?

Girată și de Ion Iliescu, nu?

Planul aducerii și manipulării minerilor către București a fost făcut într-un departament la SRI.

Cu acordul lui Ion Iliescu.

Până la urmă, da. Această situație nu știu dacă a inițiat-o el, am îndoieli în privința asta, dar a tolerat această uriașă violență antidemocratică.

De ce ar fi vrut foștii securiști să scape de dvs., atunci?

Scopul lor era ca ei să domine în continuare puterea politică și, mai ales, pe cea  economică.

Ion Iliescu era, la Revoluție, unul dintre politicienii care însemnau schimbarea sau era unul dintre cei girați de fosta Securitate?

La Revoluție, trebuie să înțelegeți că aproape nimeni nu credea că se va prăbuși și regimul comunist. Occidentul privea cu multă simpatie la Mihail Gorbaciov, care reușise să realizeze marele dezgheț, el este autorul Căderii Cortinei de Fier, prin înțelegerea pe care a realizat-o, în primul rând, cu președintele George Bush.

Însă nimeni nu credea că regimul comunist se va prăbuși cu totul. În acele condiții, în România, figura lui Ion Iliescu era cunoscută ca fiind pozitivă.

Ar fi fost un regim mult mai liberal, mai deschis. Dar nu o democrație liberală, așa cum ne doream noi.

Deci, cred că figura lui Iliescu a fost, atunci, pozitivă. Și avem și dovada prin faptul că la alegerile din 20 mai 1990 a obținut un scor...

Un scor devastator pentru ce însemna, totuși, ideea de democrație.

N-aș crede. Se poate spune că Iliescu era un antidemocrat? Nu.

Democrație înseamnă să bați oameni în Piața Universității? Sau să îi omori?

Este, fără îndoială, una dintre paginile cele mai urâte pe care le-am trăit. Cu toate acestea, momentul respectiv este o zgură care iese la suprafață.

 

„Nu cred că Ion Iliescu
trebuie judecat în Dosarul
Revoluției.
Gelu Voican
Voiculescu,
nici atât”

-Petre Roman

Sunt crime, domnule Roman. Nu e nicio zgură. Au fost crime acolo.

Dacă vă referiți la...

La 13-15 iunie. Mineriada din iunie 1990.

Au fost șase oameni care au murit. Și din aceștia, trei oameni au murit datorită celor petrecute în 13 iunie. În toate cele trei cazuri, justiția și-a spus cuvântul.

Domnul Ion Iliescu este inculpat în Dosarul „Mineriadei“, la fel ca dvs., pentru infracțiuni contra umanității.

În 14 iunie, venirea minerilor a fost cea mai nefericită și mai nejustificată mișcare. Ei au plecat din Valea Jiului...

Au „plecat“ chemați din Valea Jiului.

Cine i-a chemat?

Ion Iliescu.

Eu nu am cunoștință de așa ceva. Dar tot ceea ce se spune este că, în intervenția din seara zilei de 13 iunie 1990, la TVR s-ar fi făcut apel la solidaritate, în apărarea Revoluției, și că datorită acestui lucru ar fi plecat minerii.

Eu nu cred asta. Cred că au fost mânați din Valea Jiului. Sunt destule dovezi că au fost mânați inclusiv cu acordul unor elemente ale fostei Securități.

Minerii au venit de la Gară în Piața Victoriei, pentru că ăsta era gândul lor, să-l vadă pe Iliescu. Au ajuns în Piața Victoriei, era foarte devreme, în 14 iunie.

Era 4.30, dormeam într-o cămăruță la Palatul Victoria, m-a trezit Gelu Voican, care mi-a spus că sosesc în București mai multe garnituri de mineri din Valea Jiului.

Cei care eram acolo, inclusiv Ion Iliescu, ne-am reunit și am hotărât că, odată cu venirea minerilor, li se va adresa Ion Iliescu.

El le va explica că nu există niciun pericol, pentru că, într-adevăr, nu mai exista, și îi va ruga ca, sub conducerea forțelor de ordine, să primească o hrană caldă și să se întoarcă în Valea Jiului.

Dar domnul Iliescu nu a făcut asta. Nu le-a spus că totul e sub control, ci i-a trimis în Piața Universității.

Le-a spus că le mulțumește pentru apărarea Revoluției, le-a spus că lucrurile sunt sub control, dar, în final, le-a spus un lucru care s-a dovedit a fi greșit: le-a spus să meargă în Piața Universității și să planteze flori. Din momentul în care minerii se duc în Piața Universității, începe nenorocirea.

Apoi, după bătăile și crimele pe care le-au făcut minerii, Ion Iliescu le-a mulțumit, la Romexpo.

Apoi, la Romexpo, le-a mulțumit. Momentul acela, în care minerii să fie îndrumați spre Piața Universității, este momentul declanșator al tragediei.

Credeți că Ion Iliescu nu avea nicio legătură cu ce s-a întâmplat în Piața Universității, deși le-a mulțumit minerilor? A fost o eroare totul?

Ulterior, el a încercat să dea o explicație pentru acest lucru și ar trebui să vă amintiți că populația României a privit cu simpatie acea explicație de atunci. Asta e realitatea.

Populația avea, atunci, puține canale de informare. Primea cu simpatie cam tot ce venea dinspre Ion Iliescu.

Cert este că românilor li s-a părut că era ceea ce trebuia să facă Iliescu. Explicația pe care a dat-o el era aceea că, pentru a pune capăt situației scăpate de sub control, să le mulțumească (minerilor – n.r.) ca să poată fi, în cele din urmă, adunați la Romexpo.

Mulțumirile acestea nu-și mai aveau locul. În acel moment, minerii trebuiau să afle că a lovi oameni nevinovați, fără niciun fel de criteriu, este împotriva Revoluției și împotriva democrației. Asta trebuia să li se spună atunci.

În aceste condiții, e greu să credem că pe Ion Iliescu îl putem considera un susținător al democrației, așa cum spuneați.

Din experiența sa politică, cred că înțelesese foarte clar că singurul drum pe care mai poate să meargă România este cel al democrației.

Sunt însă momente, din care cel mai evident și cel mai important este felul în care a fost înlăturat prin violență, prin abuz și mârșăvie Guvernul Roman, care arată că au existat în continuare forțe care nu-și doreau democrația.

Ați spus că fosta Securitate a fost implicată atât la Revoluție, cât și la Mineriadă.

Mai ales la evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, pentru că atunci apar strigătele împotriva Guvernului Roman.

Securitatea era foarte puternică. Și la Revoluție, și la Mineriadă.

Nu doar foarte puternică, dar aveam, din nou, o instituție care se numea SRI și care era formată în proporție de 90% cel puțin din oamenii fostei Securități.

Momentul cel mai semnificativ se petrece în octombrie 1990, când eu propun ca întreaga arhivă a Securității să fie predată Parlamentului.

Dar arhiva a rămas la SRI, iar zeci de mii de oameni care erau șantajabili, pentru că aveau colaborare cu fosta Securitate, au fost infiltrați în politică.

Ce poate fi mai rău decât asta? Acolo se otrăvește politica românească.

Este interesant cum, imediat după Revoluție, și președintele, și premierul – domnul Ion Iliescu și cu dvs. – erau oameni care nu avuseseră legătură cu Securitatea. Deși spuneți și dvs. că Securitatea era încă puternică.

Nu înțeleg întrebarea dvs. Sugerați ceva? Spuneți-o de-a dreptul!

Merg pe teoria dvs. și este foarte interesant că Securitatea avea încă multă putere imediat după Revoluție, dar premierul și președintele României nu au avut legătură cu Securitatea. 

Nu e o teorie ce v-am spus.

 

Nu putem lua ca adevăr suprem ce ați spus.

Poate fi o afirmație a mea, nu o teorie.

Deci, Securitatea avea încă putere și, cu toate astea, așa cum spuneți, Securitatea a fost suficient de slabă să nu impună președintele și premierul României.

Asta a fost Revoluția. Numai că ei s-au putut regrupa și momentul de vârf este când se regrupează sub forma SRI, care s-a reînființat cu exact aceleași cadre.

Revenind la arhiva Securității, ați fi putut face, ca premier, mai mult?

Mai mult decât să cer ca întreaga arhivă a Securității să fie preluată sub controlul Parlamentului, ce puteam face? S-a opus categoric Virgil Măgureanu, dar și Iliescu s-a opus acestei mișcări.

De ce credeți că s-a opus Ion Iliescu?

S-a opus pentru că era în bună înțelegere cu Virgil Măgureanu, iar acesta din urmă s-a opus pentru că știa foarte bine ce instrument excepțional de forță are în aceste arhive.

Buna înțelegere despre care vorbiți nu poate fi o amiciție oarecare între Ion Iliescu și Virgil
Măgureanu. În ce ar fi constat?

Virgil Măgureanu, pe care îl cunoștea înainte de Revoluție, putea fi un om care să-l ajute în politica lui de președinte.

Cum îl putea ajuta? Era șeful SRI.

Prin oameni.

Atunci, nu mai putem vorbi, așa cum spuneați, de un președinte cu viziuni democratice.

Orice conducător politic are nevoie de oameni cu care să lucreze.

Dar aici discutăm despre oameni care ar fi avut legătură cu fosta Securitate.

Acești oameni nu erau neapărat din servicii, dar erau oameni care puteau fi manipulați. Asta se întâmplă, din păcate, în cea mai pură democrație, când interesul puterii face ca și persoane, și instrumente, care nu sunt neapărat democratice, să fie utilizate.

Am trăit această chestiune. Niciodată nu am utilizat eu așa ceva, dar în politică s-a practicat și se practică asta.

Știți cazuri concrete de oameni infiltrați de SRI în politică, imediat după Revoluție?

Când s-a produs o ciocnire dură între mine și Iliescu? Unul dintre momente este Puciul de la Moscova.

Atunci, este clar că în România existau nu puțini oameni care credeau că se întorc vremurile trecute.

Un alt lucru inacceptabil și ciudat la vremea respectivă, tot din octombrie 1990: eram împreună cu Ion Iliescu, iar Virgil Măgureanu a spus că ar vrea să ne comunice ceva.

A venit și ne-a spus foarte liniștit că el tocmai ce a fost la Moscova, unde a avut o întâlnire cu șeful KGB, Vladimir Kryuchkov, organizatorul Puciului de la Moscova.

Întâlnirea a avut loc fără ca Măgureanu să fi cerut permisiunea președintelui sau a mea. Nu mai vorbim despre momentul Mineriadei din septembrie 1991.

În momentele acelea de tensiune și de confruntare cu barbaria minerească, aflu de la radio că domnul Alexandru Bârlădeanu, președintele Senatului, declară Senatului că domnul Petre Roman și-a dat demisia.

Era o minciună, nu-mi dădusem demisia. Prin urmare, cerea Senatului să ia act de demisia lui Petre Roman. În felul acesta, Guvernul Roman este dărâmat.

Deci, domnul Bârlădeanu era unul dintre cei infiltrați în politică de SRI.

Evident că era. Nici președintele Camerei Deputaților (Dan Marțian – n.r.) nu era în altă parte.

Iar în momentul discuției din biroul lui Iliescu, cine spune că e cazul ca Guvernul Roman să plece? Virgil Măgureanu.

Cum ați privit solicitarea procurorului general care ar fi dus la redeschiderea Dosarului „Revoluției“ pe numele dvs. și al lui Teodor Brateș? Solicitare respinsă de Curtea Supremă.

Ca pe o decizie absolut politică, abuzivă.

Ion Iliescu trebuie judecat în Dosarul „Revoluției“?

Nu cred. În orice caz, ceea ce nu se potrivește sub nicio formă este acuzația, adică infracțiuni împotriva umanității, care nu stă în picioare. Sigur că responsabilitatea politică există.

Dar Gelu Voican Voiculescu?

Nici atât. Absolut deloc.

Atunci, ce credeți că ar trebui să însemne marele Dosar al „Revoluției“?

Justiția înseamnă dreptate pentru cei care sunt victime. Fiecare cetățean care a fost victimă sau familiile celor care au murit au dreptul să ceară în justiție să se facă dreptate.

Fiecare în parte. Dar judecarea Revoluției nu e un răspuns pentru acești oameni.

Cum le facem dreptate victimelor, dacă nu știm vinovații?

În funcție de ce s-a întâmplat, fiecare caz în parte reprezintă un caz în justiție.

Spuneți că nu ar trebui să vorbim despre un mare Dosar al „Revoluției“.

Marele Dosar al „Revoluției“ nu este deloc ceea ce înseamnă justiție, pentru că justiția se face pentru fiecare caz în parte.

În 21 decembrie 1997, când erați președintele Senatului, ați fost întrebat la TVR de ce credeți că nu s-a făcut nimic în dosarele „Revoluției“. Ați răspuns că nu trebuie mers pe firul „răzbunării“. Cine ar fi putut să se răzbune pe cine?

Răzbunarea era, în mintea mea, un termen politic, nu juridic. Răzbunarea însemna să deschidem o plagă în România, unii împotriva altora.

Eu mă gândeam că este cazul ca pentru fiecare abuz care s-a comis să existe dreptul de apel în justiție.

Nu am colaborat cu
Securitatea. Dar asta
ce vrea să fie, o
interogație? Chiar prin
faptul că n-am avut
niciun fel de legătură,
am avut de suferit politic”

-Petre Roman

Cei care au acționat în cadrul legii nu puteau fi acuzați că au făcut abuzuri. Cei care au abuzat legea, care au întocmit dosare – de la Securitate sau de oriunde – pentru ca oamenii să fie condamnați, marginalizați, aceia pot fi considerați că au făcut abuzuri. Nu o chestiune de răzbunare generală, ci de a face dreptate om cu om.

Credeți că regimurile politice care au urmat după Revoluție au împiedicat anchetele legate de crimele din decembrie 1989?

Nu. Cred că oameni interesați să nu se cunoască trecutul lor au împiedicat.

Ion Iliescu face parte dintre acești oameni?

E un element care mă face mai degrabă să spun că nu. În 1971, după o vizită a lui Ceaușescu în Coreea de Nord, vine în România și ține un mare discurs în care propune României un drum asemănător cu drumul nord-coreean.

La vremea aceea, Ceaușescu se bucura de o foarte mare popularitate, inclusiv în rândul intelectualității.

Urmare a acestui discurs – așa-numita Revoluție Culturală – Ion Iliescu se declară împotriva modelului nord-coreean, un act de mare curaj.

Mulți dintre cei care, după Revoluție, au devenit intelectuali nu au spus nimic atunci. El a avut curajul. După care a fost marginalizat politic.

Aveți ceva să vă reproșați, în privința Revoluției?

Nu. Absolut nimic.

Dar în privința Mineriadei din iunie 1990?

Nici acolo n-am ce să-mi reproșez.

Citește dosarul integral „Dosarul 30 de ani”

VIDEO Ultima încercare a lui Ceaușescu de a-și adormi poporul

Cum să nu am ură pe Iliescu?“

Dosarul Revoluției, o epopee de 30 de ani

Cum s-au omorât românii între ei la Revoluție, din ordinul CFSN și al MApN

„Odioasa dictatură s-a prăbușit!“

Patapievici: Revoluția de centru. Reflecții asupra Revoluției Române și a revoluțiilor din 1989

Oliver Jens Schmitt: România are nevoie de o cultură a memoriei anului 1989

Victor Rebengiuc: „Când comuniștii l-au gonit pe Rege, fost un moment îngrozitor pentru mine“

Stanomir: „Între România pe care Regele o părăsește și cea în care revine nu mai e nicio legătură“

Radu Paraschivescu: Ce nu avem voie să uităm

VIDEO Petre Roman: „Nu am absolut nimic să-mi reproșez în privința Revoluției. Nici a Mineriadei“

Tismăneanu: Românii tânjesc după un nou început, la 30 de ani de la Revoluția lor sângeroasă

Dragoș Paul Aligică: Are sens o identitate românească în lumea asta globalizată?

Mircea Mihăieș: Privind înapoi cu speranță

Igor Cașu: Am îndrăgit România din 21 decembrie 1989

Radu Vancu: Pesedismul n-a fost un comunism, dar a avut aceeași vocație a minciunii endemice

Adrian Cioflâncă: Hibridarea revoluționară

Cristian Diaconescu: Românii și-au dorit cu patimă să trăiască într-o lume liberă

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2020 NEWS INTERNATIONAL S.A.
Aici puteti modifica setarile de Cookie -