O prințesă română, prima femeie ce a cucerit un vârf din Alpi. A fost una din marile intelectuale ale Europei

Prințesa română care a fost prima femeie ce a urcat pe un vârf din Alpi a fost Elena Ghica, cunoscută în literatură sub pseudonimul Dora d'Istria, una dintre cele mai enciclopedice minți ale timpului ei.

Elena Ghica a fost aşezată alături de contesa Ana de Noailles, de Martha Bibescu și Elena Văcărescu, în scurta listă de prințese române care au impresionat Europa prin spiritul lor creator, prin cultura şi rafinamentul lor.

Din păcate, istoria României și românii se pare că au uitat-o, despre ea știindu-se prea puține detalii în țara natală.

Elena Ghica, nepoată de domnitor al Țării Românești și copil-minune

Elena Ghica s-a născut la București, în 22 ianuarie/3 februarie 1828, într-o veche familie de boieri aromâni care a dat și domnitori.

Tatăl ei era marele ban Mihail (cunoscut și ca Mihalache) Ghica, fondator al Muzeului Național de Istorie, era al doilea om în stat și fratele domnitorului Grigore al IV-lea Ghica al Țării Românești.

Acesta a fost primul domn pământean al Munteniei (1822-1828), după peste un secol de domnii fanariote.

Citește și: Cine era domnitorul care s-a luptat singur cu 40 de turci? Ucis pentru că s-a opus cedării Bucovinei

Mama ei era Caterina (Catinca) Ghica, născută Facca, prima femeie traducătoare și publicistă din cultura română.

Ea a tradus în română „De l’éducation des enfants” scrisă de institutoarea J. L. Campan, sub titlul „Pentru educația copiilor” (1839).

Cunoscută şi sub pseudonimul literar Dora d’Istria, sau sub numele dobândit după căsătorie, prinţesa Helena Kolțova-Masalskaia, Elena Ghica a fost una dintre cele mai enciclopedice și rafinate intelectuale europene ale vremii sale, având și numeroase realizări literare în limbile franceză, italiană şi greacă, 

De asemenea, a fost una din primele feministe cunoscute în Europa, dar și o consecventă susţinătoare a mişcărilor naţionale ale naţiunilor din Europa de Sud-Est.

A fost, într-un cuvânt, o ambasadoare de prim-rang a Balcanilor și Orientului, inclusiv a Țărilor Române, în Occident, o personalitate care a atins geniul, fiind extrem de respectată pe continent. 

Despre ea, marele istoric Nicolae Iorga scria, în „Lettres de Dora d’Istria” – 1932”: „...această femeie, de o rară orientare literară, cu o mare facilitate de scriitor, cu o curiozitate mereu trează și cu un devotament neobosit pentru cauzele cele mai nobile, naționale și sociale”, potrivit radioromaniacultural.ro.

Elena Ghica a fost cea mai mare din cei şase copii ai familiei, care număra trei băieţi şi trei fete.

Și-a petrecut copilăria în palatul părintesc al lui Mihail Ghica, Palatul Ghica, care dă numele unui cartier întreg al Bucureștilor, Ghica-Tei.

Practica înotul, echitația, scrima, tirul și participa la partidele de vânătoare mânuind cu îndemânare armele.

Elena Ghica a fost cunoscută și sub pseudonimul literar Dora d’Istria,

Palatul era un adevărat muzeu în care erau colecţionate antichități, picturi și sculpturi, iar biblioteca găzduită aici era extrem de valoroasă şi de dimensiuni impresionante. 

În acest loc remarcabil şi în această atmosferă de mare valoare intelecuală, Elena a avut prilejul să îi cunoască pe marii literați ai momentului, precum Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu sau Dimitrie Bolintineanu.

Nu e de mirare că Elena Ghica a devenit un copil–minune. La vârsta de 5 ani descifra tainele limbilor greacă veche și greacă modernă, ale limbii latine, francezei, italianei, englezei și germanei.

La 11 ani a scris prima nuvelă, iar la 14 ani traducea „Iliada” lui Homer din original în germană.

Citește și: Cine a fost primul domnitor pământean de după epoca fanariotă? A reînființat armata românească

Pe lângă aceasta, talentul la pictură avea să-i aducă renume internațional: la 16 ani a expus primele tablouri la Dresda, iar în Rusia a câștigat premiul I la concursul de peisaje organizat de Muzeul Ermitaj.

„Facultățile ei intelectuale s-au dezvoltat atât de rapid, încât profesorii însărcinați cu instruirea ei nu au putut păstra nici un alt elev la același nivel cu ea, în aceleași studii”, spunea Gregorios Papadopoulos, profesor la Școala de Belle Arte din Atena, uimit de geniul ei precoce.

În 1828, unchiul Grigore al IV-lea Ghica și-a pierdut domnia în favoarea lui Gheorghe Bibescu.

Ca urmare, întreaga familie a lui Mihail Ghica s-a exilat voluntar în străinătate, împreună cu fratele Alexandru, urmând un periplu de mulți ani prin Viena, Berlin, Dresda și Veneția. 

La sfârşitul anului 1848, Mihail Ghica s-a întors în țară, împreună cu familia sa, iar, în februarie 1849, Elena Ghica s-a căsătorit, împotriva voinței părinților ei, cu principele rus Aleksandr Kolțov-Masalski.

Acesta era un tânăr locotenent rus, descendent al miticului întemeietor al statului rus, Rurik normandul şi membru al celei de-a doua din cele mai vechi și ilustre trei familii ruse, pe care l-a cunoscut la un bal, la Iaşi.

Dar mentalitatea din cercurile înalte ale Imperiului Țarist nu se potrivea deloc cu vederile liberale, progresiste ale prințesei din Țara Românească.

Adeptă a principiilor de eliberare a Principatelor, a intrat în conflict cu autoritățile ruseşti., cu toate că era apreciată pentru rafinamentul ei intelectual.

Citește și: Care domnitor a mutat capitala Țării Românești în București? A murit în temniță, la Constantinopol

Ba mai mult, după invazia Țărilor Române de către Rusia, în octombrie 1853, a protestat vehement, fiind foarte aproape de exilul în Siberia. 

A repins avertismentele de a-şi cenzura opiniile, așa că, în anul 1855, s-a ajuns la un eveniment neaobișnuit: a fost biciuită la poliția din Sankt Petersburg, pentru nesupunere.

Sătulă de concepțiile medievale ale societății rusești, a 26 aprilie 1855, Elena Ghica a plecat din Rusia, alături de fiul ei. Nu a divorțat, păstrându-și titlul de principesă, dar, în fapt, s-a despărțit de soțul ei, scrie basilica.ro.

Iar primul lucru pe care l-a făcut la scurtă vreme, pe 11 iunie 1855, a fost să devină prima femeie care a escaladat un vârf din Munții Alpi. Mai precis, vârful Monch din Alpii Elvețieni (4107 m), pe care l-a cucerit după trei zile de expediție.

Ajunsă pe vârful muntelui, ea a înfipt drapelul valah alb-galben-albastru, pe care numele ţării sale natale era brodat cu litere aurii.

După trei ani, la 1 iunie 1860, ea a devenit și doar a treia femeie care a escaladat vârful Mont Blanc (4805 metri), cel mai înalt din Europa, fără a socoti și Munții Caucaz, de la granița cu Asia.

Tot după plecarea din Rusia, și-a început cariera publicistică sub pseudonimul Dora d’Istria, nume ales pentru a sublinia apartenența balcanică, familia sa având origini albaneze.

A fost biciuită în Rusia pentru „nesupunere”

Elena Ghica a fost femeia premierelor, atât sportive, cât și culturale.
În aprilie 1867, Camera Deputaților din Atena i-a acordat printr-o lege specială calitatea de cetățean de onoare al Atenei.

A fost prima dată când această onoare a fost acordată unei femei, înainte de ea doar Lord Byron primind acest titlu onorific.

În perioada 1875-1876 s-a aflat în România, ocazie cu care i s-a conferit de către Regele Carol I, Ordinul „Bene Merenti”, clasa I, pentru „merite literare remarcabile” fiind pentru prima dată când o astfel de distincţie era acordată unei femei.

A stabilit trainice prietenii cu mari personaliotăţi ale timpului său, precum regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, Dom Pedro al II-lea D’Alcantara, împăratul Braziliei, Edgar Quinet, dar și cu patrioți albanezi cunoscuți.

Elena Ghica a scris articole de o extraordinară profunzime, în publicaţii precum „Ètoile du Danube” din Bruxelles, „Courrier de Paris”, „Illustration” din Florența” sau „Revue Suisse” din Neuchâtel.

A fost primită în rândurile unor Academii, societăți savante, institute, asociații din Grecia, Italia, Turcia, Franța, Austria sau Argentina, şi a sprijinit a Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, în cadrul căreia a susținut mai multe conferințe la Cernăuți.

Elena Ghica și-a petrecut ultimii 20 de ani în Italia, unde a trecut la cele veșnice în 17 noiembrie 1888, în urma unei hernii netratate, într-o vilă din Florența cunoscută ulterior ca Villa d’Istria.

Trupul său a fost incinerat, conform dorinţei ei, iar cenușa a fost depusă la cimitirul Trespiano din Florența. 

În testamentul său a prevăzut ca o parte din avere să rămână Primăriei București, pentru administrarea Spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale.

Restul averii a fost lăsat pinacotecii și bibliotecii din Florența, iar Villa d’Istria a fost transmisă Primăriei din Florența spre a fi vândută în folosul unei societății de sprijinire a surdo-muților din regiune.