Cine a fost domnitorul ce a introdus furculițele în Țările Române? Biserica le considera unelte ale diavolului

Pătrunderea furculițelor în Țările Române a fost un proces de durată, la fel ca în toată Europa. Obiceiul de a mânca cu degetele era prea vechi și prea natural pentru ca înlocuirea lui să se facă lesne.

În plus, oamenii Bisericii au văzut în nevinovatele ustensile adevărate unelte ale diavolului, folosirea acestora fiind considerată, multă vreme, drept un adevărat pact cu „cel rău”.

Primele furculițe, inventate acum 4.000 de ani, în China

Firește că înainte de apariția lor ca atare, oamenii își foloseau „furculițele naturale”, adică degetele, obicei care a dăinuit multă vreme chiar și după apariția furculiței.

Descoperirile arheologice au arătat că cei care au folosit pentru prima oară această ustensilă au fost chinezii, care o utilizau în mod curent pentru a mânca, în urmă cu 4.000 de ani.

În antichitatea greacă, furculiţa a apărut prin anii 900 î.Hr., dar nu era folosită în mod curent nici chiar de către cei foarte avuţi.

Citește și: De ce cozonacul se numește așa? Care este originea desertului de Crăciun preferat de români?

Furculiţa din această perioadă avea doar doi dinţi foarte mari şi era folosită pentru fragmentarea fripturii, dinţii ei ajutând la desprinderea cărnii de pe os şi la felierea ei, mult mai uşoară decât dacă ar fi fost tăiată cu cuţitul.

Începând cu secolul al VII-lea, la curţile regale din Orientul Mijlociu, furculiţa începe să fie folosită tot mai des la masă, pentru ca din secolul al X-lea, să devină nelipsită de la petrecerile oferite de nobilimea din Imperiul Bizantin.

Furculiţele au fost folosite cu adevărat în Europa, pentru prima oară, în Veneţia, la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea.

Ocazia a fost oferită de nunta principesei bizantine Teodorei Anna Dukaina, din anul 995, cu un nobil italian, Domenico Selvo, moştenitorul dogelui Veneției, conform lizardiart.com.

Zestrea prințesei cuprindea, printre altele, şi o cutie plină cu furculiţe făcute din aur, iar faptul că ea a refuzat să mănânce cu mâna a ofensat Curtea veneţiană, dar şi pe preoţii de atunci.

Temători de Dumnezeu, aceștia au văzut în furculiţă un semn al diavolului, interpretând în manieră personală forma acelui instrument de mâncat.

Dar cei care denigrau furculiţa ignorau faptul că folosirea ei fusese menţionată şi în Biblie, în Cartea I a lui Samuel.

Acolo stă scris că ajutoarele preoţilor se foloseau de tridente (furci cu trei dinţi) ca să apuce carnea oferită ca jertfă.

Citește și: Când au apărut eugeniile, desertul preferat al românilor în comunism? Cât costă acum?

Asta nu i-a oprit însă pe reprezentanţii Bisericii să demonizeze în continuare furculita. De altfel, demonizată a fost nu doar furculiţa, ci şi Teodora însăşi – care, pe deasupra, mai folosea şi şerveţele, nemaivăzute nici ele pe continent, până atunci.

Doi ani mai târziu, când principesa Teodora murea din cauza unei boli incurabile, dar necunoscută pe atunci, explicaţia pentru acest lucru a fost fără echivoc: pedeapsă divină.

„În înţelepciunea Lui, Dumnezeu i-a dat omului furculiţe naturale – degetele. Prin urmare, este o insultă la adresa Lui să ne substituim degetele cu furculiţe atunci când mâncăm“, scria Pietro Damiani, cardinalul Veneţiei, la moartea prinţesei.

Caterina de Medici a popularizat folosirea furculițelor în Franța

Astfel, vreme de secole, în lumea occidentală, furculiţa a fost condamnată şi asociată cu decadenţ și prctuicile demonice. 

Dar folosirea ei a revenit în forță în sec al XVI-lea, datorită Caterinei de Medici, care a trăit între 1519 - 1589.

Ea a fost cea care a popularizat furculiţa la mesele franţuzeşti, după căsătoria ei cu regele Henric al II-lea al Franţei, în 1533.

Popularitatea ustensilei a crescut şi odată cu schimbarea criteriilor de igienă.

Regele Charles II al Angliei, Scoției și Irlandei (1630-1685), a adoptat mâncatul cu furculiţa în timpul exilului din Franţa, urmând ca obiceiul sa fie practicat şi în Anglia după Restauraţia din 1660.

Primele furculiţe europene aveau doi dinţi ascuţiţi, în 1667 au apărut cele cu trei dinţi, şi în 1674, cele cu patru dinţi, conform Muzeului Municipiului București.

Citește și: Care este originea sarmalelor ? Cât sunt de românești? Ce țări își asumă inventarea lor?

Pe de altă parte, după ce au ajuns în Franța, furculițele n-au scăpat ușor de reputația de simboluri ale diavolului ori, pur și simplu se considera că obiceiul de a mânca folosindu-te de ele era unul de prost gust.

Către sfârşitul secolului al XVI-lea, în timpul regelui Henric al III-lea (1574-1589), furculiţa începe să aibă o mai mare răspândire şi să devină nelipsită de la mesele marilor nobili.

În schimb, o nouă răsturnare de situație are loc pe vremea „Regelui-Soare”, Ludovic al XIV-lea (1643-1715), care considera și el furculiţa o unealtă diavolească, folosindu-se la masă doar de o lingură, un cuţit şi... de mână.

Prima mențiune a furculițelor în Țările Române, în timpul domniei lui Vasile Lupu în Moldova

Cu toate acestea, se spune că nimeni nu mânca mai elegant decât el, şi nimeni nu a văzut vreodată pete de mâncare pe mânecile sale lungi şi dantelate.

Prima mențiune a unei furculițe în Țările Române apare la călătorul și cronicarul Paul de Alep, în timpul vizitei la curtea lui Vasile Lupu, domn al Moldovei în perioada 1634-1653.

„Când «așdji»-ul sau «megas kellarios», adică primul bucătar însoțit de ajutoarele sale, aduce un fel de bucate, îl înfățișa domnului și îl ucoarea capacul.

Dacă felul plăcea domului, îl așeaza în fața lui în tăcere; apoi lua o furculiță și amesteca conținutul pe un taler, mânca din el”, nota cronocarul ortodox de origine siriană.

De asemenea, ele au fost menționate și în zestrea pe care Constantin Brâncoveanu a oferit-o fiecăreia dintre fetele sale, acestea fiind adevărate obiecte de artă, făcute din aur cu pietre prețioase. 

E adevărat însă că furculițele nu erau folosite decât la zile mari de sărbătoare sau când Domnul aveau musafiri străini, altminteri toată umea mânca cu degetele, spălându-se după fiecare mâncare în niște ligheane de argint.

O altă mențiune a folosirii furculițelor datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în timpul domnitorului fanariot Alexandru Voda Ipsilanti.

El a domnit de două ori în Țara Românească: septembrie 1774 - februarie 1782 și august 1796 - decembrie 1797 și o dată în Moldova, decembrie 1786 - aprilie 1788.

Acest Vodă Ipsilanti avea un bucătar francez, acela fiind, cel mai probabil, cel care a făcut cunoscut tacâmul și în această zonă a Europei.

La începutul secolului al XIX-lea, folosirea furculiţei avea să devină un obicei frecvent şi în America, unde era cunoscută sub denumirea de „lingură pentru despicat”.

Citește și: Care este cel mai vechi castel din România? Legenda călărețului fantomă care apare în nopțile cu lună plină

În anii ’20 ai secolului trecut s-au realizat furculiţe de inox, un material mult mai ieftin decât argintul, uşor de întreţinut şi care nu interacţionează cu apa, adică nu rugineşte şi nu cocleşte.

Ulterior, furculițele au cunoscut o adevărată „explozie” pe tot mapamondul, obiceiul de a mânca cu mâna devenind unul total necivilizat, iar aceste ustensile au ajuns să fie produse în cele mai diferite forme, ajungându-se incusiv la cele din plastic, de unică folosință.

Astăzi, în afara unor momente speciale când preferăm să mâncăm cu mâna, în anumite condiții rustice ori anumite preparate, furculița face parte din dotarea firească a bucătăriilor, fiind nelipsite de la orice masă.