Alexandru D. Sturdza, ofițerul român sinonim cu trădarea. De ce a dezertat la inamic în Primul Război Mondial?

Alexandru D. Sturdzaa rămas numele de ofițer român sinonim cu trădarea, cu toate că se pare că acțiunile sale din Primul Război Mondial au fost făcute din convingerea fermă că destinul României este alături de Germania, care ocupase trei sferturi din țară și nu de Rusia, unul dintre aliații noștri la acel moment.

A fost unicul copil al lui Dimitrie A. Sturdza, prim ministru al țării de patru ori, în perioada 1895-1908 şi al Zoei Cantacuzino.

Neamul Sturdzeştilor a fost unul dintre cele mai implicate în istoria românilor, din rândul lor alegându-se domnitori - Ioniţă Sandu Sturdza sau Mihail Sturdza - sau demnitari de rang înalt.

De asemenea, mama sa provenea din nobila familie a Cantacuzinilor, una dintre cele mai importante din Țara Românească, din rândul căreia făcuseră parte domnitori precum Constantin Brâncoveanu sau Șerban Cantacuzino.

Dar ce a făcut colonelul Alexandru Sturdza spre finalul lunii ianuarie 1917 a rămas în istorie drept o adevărată definiție a trădării, în ciuda convingerii acestuia că doar așa își poate salva patria de la distrugerea totală.

Alexandru D. Sturdza, uicul fiu al fostului prim-ministru Dimitrie A. Sturdza

Alexandru s-a născut la 23 mai 1869 într-o familie de vază a României, ambii părinți oferindu-i o ascendență ilustră.

A primit, cum era de aşteptat, o educaţie aleasă, având profesori germani şi francezi, iniţiat în spiritul culturii germane de tatăl său şi în cea franceză de mamă.

La 20 de ani, Alexandru Sturdza era înregistrat ca soldat voluntar în armata română, dar la 16 noiembrie acelaşi an primea un concediu de trei ani pentru a urma studiile militare în Germania.

De fapt, a rămas în Germania timp de 12 ani, perioadă în care a urmat cursurile mai multor instituţii de învăţământ şi a efectuat stagii de practică în unităţi şi comandamente de diferite arme.

Citește și: Ziua când armata română a ocupat Budapesta, în 1919. Cauza conflictului cu Ungaria după Primul Război Mondial

A parcurs cursurile Şcolii Militare din Hanovra, absolvită în 1891. Pe baza studiilor din Germania, tot atunci a fost primit în armata română, cu gradul de sublocotenent, conform historia.ro.

Până în 1901, Alexandru Sturdza a servit în armata germană, studiind la Şcoala de Artilerie şi Geniu şi la Academia de Război din Berlin.

A fost pregătit ca ofiţer de legătură în conformitate cu tratatul de alianţă secret dintre România şi Puterile Centrale din 1883. În toată această perioadă a avansat în grad şi în armata română.

S-a întors în România în 1901, fiind încadrat în Batalionul 2 vânători, purtând însă pentru totdeauna în inimă experienţa vieţii în Germania, devenită a doua sa patrie.

În ţară, a încercat să imprime un nou curs în armata română, ofiţerii veniţi din Germania sau Austro-Ungaria fiind cei mai în măsură a observa lipsurile, starea de inferioritate faţă de armatele unde ei se formaseră şi se instruiseră. 

S-a folosit de influenţa tatălui său, ajuns prim-ministru şi concomitent ministru de război la cumpăna dintre secole, care a difuzat, prin semnătura sa, ordine, instrucţiuni, regulamente, toate elaborate de Alexandru Sturdza, unul dintre artizanii cursului reformist în armată.

Deşi puţini îi contestau lui Sturdza pregătirea profesională, în epocă era considerat o „beizadea”, prin prisma faptului că era fiul unuia dintre cei mai importanţi lideri politici români.

A fost numit atașat militar la Paris, cu acreditare şi la Bruxelles, fiind avansat la gradul de maior.

A fost rechemat în ţară în noiembrie 1911, lucrând o perioadă la Marele Stat Major, pentru ca la 1 aprilie 1912 să fie avansat locotenent-colonel şi numit comandant al Batalionului 6 Vânători.

Cu această unitate cu care a participat la campania armatei române din sudul Dunării în Al Doilea Război Balcanic, pe care apreciat-o ca „nefiind un război adevărat”.

Complicele lui Sturdza, locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, executat pentru trădare

La scurt timp după demobilizare a fost numit comandant al Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti. Ca de obicei, şi-a îndeplinit atribuţiile cu profesionalism şi simţ de răspundere, intrând nu de puţine ori în conflict cu superiorii ierarhici.

La 1 decembrie 1914 a fost înălţat la gradul de colonel, dar a rămas fost critic în primul rând la adresa sistemului de pregătire a ofiţerilor folosit în perioada neutralităţii, când s-a pus accent pe număr, nu pe calitate.

În plus, colonelul Sturdza a fost vizibil marcat de decizia de neutralitate hotărâtă de celebrul Consiliu de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, el fiind în acord total cy socrul său, Petre P. Carp, care ceruse ca România să intre în război de partea Puterilor Centrale, în spiritul tratatului din 1883.

La declanşarea mobilizării, la 14/27 august 1916, în conformitate cu dispoziţiile regulamentare, Alexandru Studza a fost desemnat să comande o unitate de infanterie, fiindu-i desemnat Regimentul nr. 1 „Dolj”.

La scurt timp însă a primit ordin să revină la Bucureşti, unde i s-a încredinţat comanda Brigăzii 7 mixtă, creată ad-hoc, decizie motivată de evoluţia evenimentelor de pe front.

Ea a fost trimisă direct în prima linie fără a ajunge la o capacitate combativă ridicată, cu toate eforturile colonelului Sturdza.

Citește și: Când a vrut Ungaria unirea cu România? De ce a eșuat inițiativa? Capcana din propunerea maghiarilor

Acesta s-a dovedit foarte drastic în paginile jurnalului personal la adresa modului de conducere al Marelui Cartier General român, care dezintegra unităţile, le amesteca şi le subordona pe baza unor criterii obscure, un haos care explică, în parte, înfrângerile teribile din toamna anului 1916.

După mai multe acțiuni controversate, generalul Alexandru Averescu, cu care Sturdza avusese mai multe conflicte, a cerut generalului Prezan, şeful Marelui Cartier General, ca Alexandru Sturdza să fie luat din compunerea Armatei a 2-a.

„Nu am ce face”, scria Averescu, „cu astfel de înfumuraţi, care, cu toate că au unele calităţi, sunt mai mult o încurcătură decât un ajutor [...] Are calităţi; defectele însă precumpănesc”.

Marele Cartier General l-a mutat pe colonelul Sturdza, la 22 ianuarie 1917,  la Divizia 10 infanterie, care se reorganiza în nordul Moldovei, pe Prut, dispoziţie pe care Alexandru a perceput-o ca o predare a sa către ruşi, aceştia cunoscând foarte bine politica de 30 de ani a tatălui şi socrului său.

În acest context, Alexandru Sturdza şi-a pregătit minuţios fuga în tabăra inamică, adică a Germaniei.

Jurnalul său denotă frământările sufleteşti prin care a trecut în timpul campaniei din 1916 şi aprecierile sale critice, îndreptăţite de cele mai multe ori, asupra situaţiei generale.

Era îngrijorat şi de comportamentul trupelor ruse, despre care considera că formează un regim de ocupaţie asupra teritoriului românesc neocupat de trupele Puterilor Centrale.

Planurile de strămutare a autorităţilor (monarhie, parlament, guvern) şi a armatei pe teritoriul Rusiei le considera ca reprezentând sfârşitul statului român.

Trebuie menționat, totuși, că la data când s-a decis să dezerteze, aceste planuri fuseseră abandonate, sub influenţa Franţei.

Trimis departe de front, Sturdza a considerat că a venit momentul oportun pentru punerea în aplicare a planului său, fiind ferm convins că va deveni un adevărat salvator al patriei sale.

El urmărea să formeze, folosind prizonierii români aflaţi în lagărele din Germania şi Austro-Ungaria, un corp de voluntari, care, sub comanda sa, să lupte alături de germani pentru alungarea trupelor ruse din Moldova.

În acest fel considera că va elibera statul român de influenţa Rusiei, concomitent cu regăsirea aliaţilor de până în Primul Război Mondial.

L-a convins de justeţea acestui plan şi pe locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu, comandantul Regimentului 25 infanterie, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, o personalitate militară a vremii, fost ministru de război şi şef al Marelui Stat Major.

Locotenent-colonelul Crăiniceanu fusese ataşat militar la Viena în anii 1914-1916, perioadă în care ar fi fost racolat de serviciile secrete germane. 

Citește și: Cine e politicianul care a salvat România de la destrămare? La moartea sa, regele Carol I a plâns

Crăiniceanu urma să fie primul ofiţer român care trebuia să treacă la inamic cu trupele din subordine, exemplul lui fiind urmat şi de alte unităţi şi mari unităţi române.

Obligat să părăsească linia frontului, colonelul Sturdza şi-a trimis bagajele la viitoarea unitate şi, însoţit de aghiotantul său, locotenentul în rezervă Constantin Wachmann şi de ordonanţa sa, caporalul Marin Năstase, s-a deplasat, în seara zilei de 23 ianuarie/5 februarie 1917, la foştii subordonaţi, pentru a-şi lua rămas bun, alegând Regimentul 2 grăniceri, ce fusese sub comanda sa.

Sub pretextul că este prea târziu să înnopteze la Panciu, urma să rămână la regiment.

A ales să meargă la Batalionul 2 grăniceri, constituit din rezervişti; deplasându-se pe şoseaua dintre Dealul Satului şi dealul Voloşcani, a afirmat că doreşte să viziteze sectorul înaintat al companiei comandate de căpitanul Gheorghe Polihroniade.

Condamnat la moarte în România, Alexandru D. Sturdza a trăit în Germania și Elveția

De aici a trecut, nu fără peripeţii, în liniile inamice. În timpul acţiunii, caporalul Marin Năstase, care avea asupra lui suma de 13.000 de lei, solda comandantului, precum şi valiza cu actele colonelului Sturdza, a fost ucis, în împrejurări încă neelucidate pe deplin.

Cel mai probabil el a fost omorât din cauza focului deschis de militarii români în momentul traversării „zonei nimănui”, ce despărţea liniile germane de cele române. 

Fapt important, asupra ordonanței s-a găsit și Jurnalul lui Sturdza care conținea planurile detaliate ale trecerii la inamic și care au fost o piesă esenţială la proces.

Se pare că în momentele fugii au existat momente confuze, Sturdza rătăcindu-se atât de ordonanţă, cât şi de locotenentul Wachmann.

A fost descoperit de un soldat german, care l-a condus la un sublocotenent; acesta i-a spus că era deja aşteptat, întrucât Wachmann ajunsese în liniile germane şi dezvăluise întreaga acţiune.

Au fost bine trataţi şi apoi trimişi la Soveja, unde au fost primiţi de comandantul Diviziei 218 infanterie, generalul von Gentner.

Ulterior, colonelul a încercat, dar fără succes, să-și pună în aplicare planurile de constituire a unui corp de armată românesc care să lupte de partea germanilor.

În ziua de 28 ianuarie/10 februarie 1917, în pădurea de pe dealul Cârlan, colonelul Sturdza s-a întâlnit cu principalul său colaborator, locotenent-colonelul Constantin Crăiniceanu.

Sturdza i-a cerut imperios să se retragă şi să pună în aplicare planul în seara aceleiaşi zile. Crăiniceanu s-a conformat, dar, la întoarcere, la punctul Paltin, cota 779, a fost arestat de soldații români, asupra sa găsindu-se şi un manifest semnat de Sturdza.

Consiliul de război al Armatei a 2-a i-a condamnat pe Sturdza şi Wachmann la moarte (în contumacie) şi la degradare militară, iar pe Crăiniceanu la 15 ani muncă silnică.

Dar hotărârea a fost casată de generalul Prezan, deşi Crăiniceanu era nepotul lui, fiind fiul surorii sale.

Procesul a fost revizuit de Consiliul de război al Armatei 1, Crăiniceanu fiind condamnat la moarte şi apoi executat în faţa propriilor subordonaţi, în Joia Mare a anului 1917.

Colonelul Vasile Bianu releva plin de indignare şi revoltă în însemnările sale următoarele, la 30 martie/12 aprilie 1917: „Astăzi, în Joia Sfintelor Paşti, a fost împuşcat trădătorul lt. colonelul Crăiniceanu, pe front, în faţa Regimentului 25 a cărui comandă o avusese până în momentul arestării; un glonţ în cap, cinci în piept şi trei în picioare au pus capăt acestei ticăloase vieţi, ca să fie pildă tuturor trădătorilor de neam şi ţară”, după cum se arată în lucrarea „Trădarea colonelului Alexandru D. Sturdza” de Constantin I. Stan şi Alexandru Gaiţă, publicată în „Analele Buzăului V”, din 2013, citată de romania-actualități.ro.

După ce a eşuat în tentativa de a forma un corp de voluntari din rândul prizonierilor români, Alexandru Sturdza a locuit un timp în Bucureştiul ocupat, aflându-se în preajma germanilor în timpul negocierilor de la Buftea.

La sugestia mareşalului von Mackensen, a părăsit România în martie 1918, stabilindu-se în Germania, având statut de refugiat.

Citește și: Lovitura de stat de care nu se vorbește. Ce s-a petrecut în Moldova în 1866? Rolul Rusiei

La jumătatea anului 1919 i s-au alăturat soţia şi cei trei copii (Sandu, Ioan şi Dimitrie), stabilindu-se la München,

În anii ’20, Sturdza a locuit la München împreună cu familia, lucrând fie la o bancă elveţiană, fie la un institut de biologie, cei trei fii locuind cu el.

Soţia făcea naveta între România şi Germania, vara administrând moşia familiei de la Ţibăneşti.

În 1930 s-a întâlnit cu mareşalul Averescu, cu speranţa unei amnistii, mai ales că Ion I.C. Brătianu şi regele Ferdinand muriseră în 1927, dar acesta i-a spus că situaţia politică nu permitea acest lucru.

Urcarea pe tron a lui Carol al II-lea, în iunie 1930, i-a insuflat noi speranţe cu privire la rezolvarea situaţiei sale, dar nu s-a întâmplat așa. 

Tot în 1930, în septembrie, s-a mutat la Überlingen, fiind angajat la şcoala secundară de la Spetzgart, parte componentă a Şcolii de la Salem.

Relaţiile cu familia s-au răcit, iar accederea la putere a partidului nazist a complicat situaţia sa din cadrul şcolii de la Salem, care constituia singura sa sursă de venit.

La 1 iunie 1938 a părăsit şcoala, stabilindu-se ulterior în Elveţia. Singura bucurie a constituit-o căsătoria fiului său Sandu, de care era mai apropiat, în iulie 1938.

La 28 septembrie 1939, Alexandru D. Sturdza a încetat din viaţă, la 70 de ani, la doar câteva săptămâni după declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Peste numele său s-a așternut uitarea și rușinea dată de trădarea propriei țări, stigmat cu care a rămas toată viața și dincolo de ea.