Lovitura de stat de care nu se vorbește. Ce s-a petrecut în Moldova în 1866? Acest eveniment care a pus serios în pericol stabilitatea și integritatea Unirii de la 1859 n-a fost prea des pomenit în istoria noastră.
Adevărul este, însă, că actul de la 1859 și mai ales unele dintre reformele făcute de Alexandru Ioan Cuza n-au fost deloc pe placul unor familii boierești și nici a clerului ortodox.
Cum Rusia voia să profite de orice slăbiciune a Principatelor Unite, prilejul s-a ivit, la Iași, în aprilie 1866, chiar în zilele plebiscitului pentru alegerea prințului Carol de Hohenzollern.
Lovitura de stat de care nu se vorbește. Ce s-a petrecut în Moldova în 1866? Rolul Rusiei
Abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza, din 11 februarie 1866, crease o situație extrem de periculoasă pentru Principatele Unite care, din 1862, căpătase numele de România.
Imperiul Otoman nu acceptase actul de la 1859 decât pe perioada domniei lui Cuza, iar Rusia aștepta orice semn de slăbiciune al celorlalte Mari Puteri pentru a-și impune influența în Moldova.
Locotenența domnească ce l-a înlocuit pe „Prințul Unirii” era formată din boierul conservator Lascăr Catargiu, ca reprezentant al Moldovei, generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor și colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei.
Dar această locotenența nu avea nicio bază legală, fiind o formulă inventată ad-hoc, după înlăturarea fostului domnitor.
De aceea, clasa politică s-a mișcat rapid și a făcut o mișcare îndrăzneață, căutând un prinț străin dintr-o familie domnitoare a Europei, care să preia tronul Principatelor..
Anunțul nominalizării principelui german Carol de Hohenzollern vine pe 30 martie 1866, într-un moment deosebit de delicat pentru labilul stat român aflat, de aproape două luni, cu o conducere interimară nelegitimă, conform colectionaruldeistorie.ro.
Locotenența Domnească dă o proclamație în care anunță că prințul Carol este noul candidat la tronul Principatelor Unite și recomandă populației alegerea sa. Totul urma a se decide printr-un plebiscit.
Citește și: INTERVIU Adrian Cioroianu, despre Alexandru Ioan Cuza: Nu a fost un playboy cu accent moldovenesc!
Anunțul era cutezător, deoarece cu doar o săptămână înainte, la 23 martie, Puterile Garante trimiseseră la București un comunicat dur prin care cereau ca în fruntea statului să fie ales numai un domn pământean, adică român.
În plus, lucru absolut îngrijorător, Marile Puteri precizau că, în viitoarea Adunare deputații moldoveni pot cerre să voteze separat de cei munteni, iar dacă votul lor va fi împotriva Unirii sub acel domn, atunci se va proceda la separarea Principatelor.
Membrii Locotenenței Domnești instituite după abdicarea forțată a lui Alexandru Ioan Cuza - Foto: timpul.md
O perspectivă teribilă, dar care era pe placul multora. Nu toți jucaseră cu bucurie „Hora Unirii”. Reformele lui Cuza, mai ales cea agrară din 1864, precum și secularizarea averilor mănăstirești, din 1863, îi atrăseseră, mai ales în Moldova, ura acerbă a unor familii de boieri, mari proprietare de pământuri, precum și a unei părți a clerului ortodox.
Nici muntenii nu stăteau mai bine, nemulțumiți că Bucureștiul fusese invadat de „moldovenii aduși de Cuza”.
A.D. Xenopol relatează aceste tensiuni citând un articol din presa străină: „Le Memorial diplomatique” din Viena ce reproduce o corespondență din București în care se spune:
„Cuza a venit în Muntenia înconjurat de moldoveni care au năvălit în toate funcțiile și care tratează pe munteni ca biruitori, adăogând că dacă ar fi să reînceapă chestia Unirei, aceștia nu ar mai vota niciodată cu dânsa». Muntenii, pentru a lovi în domnitor, dădeau în moldoveni, neamul domnitorului”.
Era un moment prielnic pentru antiunioniștii de ieri și din acel moment să dea lovitura finală actului de la 1859.
Rusia, care încercase și în 1859 să submineze unirea principatelor prin organizarea unei lovituri de stat în Moldova, iar apoi stătuse în spatele unor greve, răscoale și atentate asupra lui Cuza, a perceput comunicatul Puterilor Garante din martie ca pe un moment de slăbiciune și dă 1undă verde” pentru destrămarea noului stat.
Intervenția Imperiului Țarist pentru ruperea Unirii de la 1859
Nici Franța nu mai e prietena de altădată, fiind tot mai clare motivațiile politice pentru care Napoleon al III-lea susținuse puternic crearea noului stat: să joace rolul de „tampon” între Rusia și Turcia, în beneficiul celei din urmă. după cum afirmă istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa, „Istoria loviturilor de stat din România”.
Dar bafta României în acel moment s-a numit Germania, al cărei cancelar Otto von Bismark, cu propriile interese politice, a susținut venirea incognito a prințului Carol în România (împotriva voinței Imperiului Austriac) și manevrarea evenimentelor de așa natură încât Marile Puteri să fie puse în fața unui fapt împlinit prin alegerea domnitorului străin.
Citește și: Care este soarta Hotelului Concordia, unde s-a decis soarta Unirii din 1859? Cine îl deține?
Dar Rusia vrea să dea lovitura de grație acestor planuri. Pentru asta, rușii pun la lucru agentura din țară, pregătesc un scenariu separatist în Moldova și finanțează agitatori, activând inclusiv preoțimea ortodoxă.
Astfel, mișcarea antiunionistă prinde o vigoare sporită, iar momentul confruntării directe se apropia. Iar ocazia a fost dată după decizia Locotenenței Domnești de a fixa data plebiscitului pentru alegerea lui Carol de Hohenzollern pentru 2-8 aprilie.
Mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu - Foto. Arhiva
Așa s-a ajuns la tentativa de lovitură de stat din 3 aprilie 1866, de la Iași, eveniment puțin dezbătut în istoria noatră.
A fost o adevărată insurecție armată, o adevărată bătălie de stradă, cu mulțimi înarmate, baricade în mijlocul străzilor, schimburi înverșunate de focuri, lupte de stradă, cu forțele guvernamentale prinse în ambuscade de pe acoperișuri și din balcoane și șarje de cavalerie pe ulițele pietruite din centrul Iașiului, scrie timpul.md.
Unele surse vorbesc de sute de morți și alte sute de răniți, altele dau cifre ceva mai temperate. Dar „războiul civil” din acea zi a fot cât se poate de real în fosta capitală a Moldovei.
Liderii loviturii de stat au fost Mitropolitul Moldovei, Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, și membrii familiei boierești Rosetti-Roznovanu. Mai mult, Nicolae Rosetti-Roznovanu urma să devină noul domnitor al Moldovei, după separarea de Țara Românească.
Acesta era un personaj caricatural, aproape comic, dacă problema și situația nu ar fi fost, de fapt, tragică pentru țară.
„Nicolae Roznovanu avea la acea dată 24 de ani, era cunoscut mai mult cu numele Nanuță și lua lecții de învățare a limbii române. Acest Guliță al Iașilor era agent țarist.
Apariția sa episodică pare mai degrabă o soluție pasageră pentru aducerea lui Serghie de Leuchtenberg pe tronul țării”, îl descrie istoricul Alex Mihai Stoenescu pe „catindatul” împins în față.
Citește și: Cine sunt urmașii lui Alexandru Ioan Cuza, de fapt? De ce au murit de tineri băieții domnitorului?
La 2 aprilie 1866, rușii își urmează neabătut planul și pun în scenă o așa-zisă mișcare „spontană” la Iași. O delegație cu pretenții de „reprezentativitate“ merge la palatul familiei boierești Roznovanu și cere ca tânărul Nicolae-Rosetti Roznovanu „să accepte” tronul Moldovei.
Marghiolița Roznovanu (fostă Ghica, fostă Sturza), mama lui „Guliță”, mimează uimirea, se declară onorată, dar le cere „delegaților poporului” să aștepte pentru a-și întreba fiul dacă acceptă. Doamna dispare în apartamentele odraslei, lăsându-i în anticameră pe musafiri.
Cine au fost liderii mișcării antiunioniste
Sceneta, de un comic de situație fabulos, are chiar și happy-end. Marghiolița Roznovanu revine după „o așteptare tensionată” și-i anunță solemn pe delegați, în limba franceză: „Messieurs, Nicolas accepte!” („Domnilor, Nicolas acceptă!”).
A doua zi, 3 aprilie, cum era mare sărbătoare, Duminica Tomii, a doua după Paște, lumea e chmată la Mitropolie, inclusiv csub pretextul că se vor da cantitți mari de mâncare de pomană.
Așa se adună o gloată suficient de numeroasă pentru intențiile antiunioniștilor. Mitropolitul Moldovei, Înaltpreasfințitul Calinic Miclescu, îl lasă pe „noul domnitor”, Nicolae Roznovanu, să vorbească miilor de oameni care se îmbulzesc neștiind manipularea pusă la cale.
Roznovanu își ține însă discursul în limba franceză, pentru că n-o cunoaște încă pe cea a țării unde i s-a pregătit înscăunarea.
Poporul nu înțelege, bineînțeles, nimic, dar în acest moment intervine Mitropolitul Calinic, care dă ordin să bată clopotele a primejdie.
Dangătele de la Mitropolie activează clerul din Iași, și în scurt timp toate bisericile încep să tragă clopotele, vestind pericolul care, în acea vreme, anunța de obicei un incendiu sau o mare nenorocire abătută asupra comunității.
Episodul agită în plus spiritele, populația iese în stradă îngrijorată și surescitată, ceea ce face ca masa de manevră a separatiștilor să crească și mai mult.
Mitropolitul, văzând că „domnitorul” nu are priză la popor, decide să ia în mâinile sale situația. De la tribuna improvizată, prelatul ține un discurs incendiar, spunându-le miilor de credincioși din fața sa că Dumnezeu nu vrea această unire care e contra firii, că veneticii de la București, străini de neamul și țara moldovenească, n-au ce să caute să conducă la Iași etc.
După predica violent antiunionistă, Mitropolitul Calinic și numeroșii săi preoți, urmați de mulțimea ațâțată, ies în stradă și, fluturând deasupra capului crucile, îi îndeamnă pe oameni să ia cu asalt Palatul administrației centrale.
Adus într-o stare de transă, puhoiul se năpustește asupra clădirii strigând „Jos Unirea!”, sub motiv că vrea să oprească înregistrările pentru plebiscit.
În fruntea acestei armate improvizate stau Constantin Moruzi, Teodor Lățescu, Neculai Ceaur Aslan și arnăutul Inge Robert.
Nucleul dur din jurul lor e alcătuit, scrie istoricul A. D. Xenopol („Istoria partidelor politice în România”, vol. I, 1910), din mercenari străini și slugi ale boierului Nicolae Roznovanu.
În sfârșit, masa de manevră de mii de oameni care-i urmează pe aceștia provine din rândurile țărănimii care asistase la discursul Mitropolitului Calinic, dar și numeroși mahalagii alăturați pe parcurs, inclusiv „destul de mulți îmbătați încă de dimineață în curțile familiei Roznovanu” (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat…”, Vol. I).
Nicolae Rosetti-Roznovanu - Foto: Arhiva
Clădirea publică a Palatului administrației e luată cu asalt de mulțimea antiunionistă, în timp ce soldații încearcă s-o oprească. Încep altercațiile, care imediat se transformă într-o bătălie crâncenă.
Se dovedește acum că manifestația nu e deloc spontană, modul în care se organizează riposta împotriva militarilor români arătând clar premeditarea.
O descriere sugestivă și amănunțită a evenimentelor ne-a rămas de la sergentul major brăilean Grigore N. Ionașcu, chiar comandantul escadronului de jandarmi călări ai Palatului, prima unitate care a intervenit:
„În mers, răzvrătiții scoteau pietrele din pavaj și loveau în oamenii poliției care încercau să-i oprească. În dreptul stradei Baston s-a înălțat o baricadă compusă din grilaje de fer rupte de la grădina Mitropoliei și sprijinite cu pietre smulse din trotuare. În dosul baricadei se înșirase pușcași cu diferite arme de foc printre care și cu puști arnăuțești”. (…)
Bravul escadron, compus numai din 60 de soldați, a străbătut din mijlocul acelei mulțimi compuse din câteva mii de oameni înarmați cu puști, cu diferite unelte de fier și cu picioare de scaune, cu care loveau în noi și în cai.
Loviturile cădeau ploae din toate părțile, așa încât caii și soldații erau plini de sânge, unii chiar au căzut jos împușcați“, a scris Ionașcu în cartea apărută în 1910, „După 45 de ani. Mișcarea separatistă din Iași”.
Doi dintre membrii Locotenenței Domnești erau deja în Iași, îngrijorați de situație, Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu.
Care a fost bilanțul tragic al luptelor de stradă
Deși inițial soldații primiseră ordin să nu tragă în răzvrătiți, Catargiu își dă seama că situația e prea periculoasă pentru jumătăți de măsură, Unirea fiind într-un pericol real.
Astfel, armata este autorizată să folsească forța, inclusiv să tragă în manifestanți. Gloanțele, atacurile la baionetă și șarjele cavaleriei au făcut ca barajul separatiștilor să fie străpuns.
Apoi, soldații iau cu asalt casele familiei Roznovanu, unde slujbașii acestora și o parte din mercenari se baricadaseră. Urmează o nouă luptă crâncenă, cu morți și răniți de ambele părți.
Pe străzi, cavaleria urmată de infanterie dă un ultim asalt, distrugând complet punctele de rezistență.
„Șarja avu loc și rezultatul fu un deplorabil măcel, o nemaipomenită goană peste garduri și prin ulițe lăturalnice – precum și desăvârșita restabilire a ordinei”, scrie istoricul Anastasie Iordache în lucrarea „Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României” (1979).
Liderul mișcării, Mitropolitul Calinic își pierde curajul, se deghizează în haine femeiești, apoi se ascunde într-un poloboc (butoi) din pivnița unei cârciumi.
Va fi arestat, ca și Nicolae Roznovanu și familia acestuia, dar cu toții vor fi iertați și eliberați, o lună mai târziu, la 22 mai 1866, de noul domnitor, Carol I.
Despre bilanțul confruntării, există date ce diferă foarte mult. A.D. Xenopol scrie despre 2 morți în rândurile militarilor și 15 printre secesioniști, precum și zeci de răniți.
Bilanțul este însă, fără niciun dubiu, cu mult mai mare. Grigore N. Ionașcu scrie, în cartea sa că: „Bucătăriile militare erau pline de morți. Străzile erau pline de sânge, de cai împușcați și de corpuri omenești”.
Mihai Dimitri Sturdza, reconstituind numărul victimelor, ajunge la concluzia că au fost 6 morți printre militari și peste 100 printre insurgenți.
Dar documentele militare consultate de istoricul Alex Stoenescu indică peste 300 de morți și ute de răniți, potrivit colectionaruldeistorie.ro.
Soarta celor doi principali „actori” ai evenimentelor sângeroase va fi una surprinzătoare. Nicolae Rosetti-Roznovanu a ajuns deputat în Parlamentul României, ba chiar l-a invitat pe Carol I la căsătoria sa.
Citește și: Cine a fost femeia care a salvat Unirea Principatelor Române? A murit de holeră la 40 de ani
Dar și-a spălat din păcate, după ce, în Războiul de Independență al României din 1877-1878, s-a distins în cadrul Asediului Plevnei. A decedat în 1891 la Iași, la doar 48 de ani.
Un caz aparte este cel al Mitropolitului antiunionist al Moldovei, Calinic Miclescu. După ce a fost suspendat din funcție, este salvat chiar de către cel pe care, în discursurile sale, îl numise „venetic”, Carol I de Hohenzollern.
După eliberarea din arest, la nici două luni de la tentativa de lovitură de stat, este pus deja să gireze Episcopiile de Roman, Huși și Dunărea de Jos.
Calinic se adaptează rapid noului context, iar în aprilie 1868, se grăbește să-l găzduiască pe domnitor la Palatul Mitropoliei.
Mai mult, la 31 mai 1875, după moartea lui Nifon Rusailă, Mitropolitul Calinic este înscăunat Mitropolit Primat al României. De la violenta răscoală antiunionistă pe care o instigase la Iași în 1866 trecuseră 9 ani.
În 1876, Calinic Miclescu – acum Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române – ajunge senator de drept și e ales președinte al Senatului României.
Iar la proclamrea Regatului, pe 14 martie 1881, e numără printre cei care-i ridică osanale Regelui Carol I, numindu-l „Augustul și prea iubitul nostru Suveran”.
Calinic Miclescu a murit la 14 august 1886, în București, la vârsta de 64 de ani.
