Și nu datorăm asta nici Brătienilor și nici naivilor din Ardeal plecați cu trenul la București și veniți înapoi cu ia-mă nene; Timișoara ne-a pus pe harta civilizației, cum a făcut-o de secole. Da’ tu n-ai de un’ să știi, că de unde librării-n Teleorman?...
Și știi ce ne-a unit atunci, repetentule? Visarea! – nimeni n-a strigat ”Vrem carne macră” sau ”Vrem filme color”, ci ”Libertate!”. În timp ce tu vindeai bere în satu’ lu’ socru-to, sute de ardeleni șI bănățeni luau drumul Vienei – și știi de ce, repetentule?; ca să stea pe o terasă la un cafei, să soarbă pur și simplu timpul furat de ăia lu’ nen’tu Iliescu, să-și îmbuneze clipa. A fost momentul istoric în care Carpații coloană vertebrală ne-au fost, nu zid – și noi am iubit munții ăștia.
Și ar trebui să mai știi, crâșmare: am fost atât de mândri atunci, c-am dus cu daciile alea din ’70 România prin Occident. Oamenii ne făceau semnul victoriei, un prieten de-al meu a intrat într-un restaurant și austriecii l-au aplaudat în picioare când l-au auzit vorbind românește și patronul restaurantului l-a rugat să accepte invitat de onoare să-i fie și prietenului meu i-au dat lacrimile ca unui premiant cu coroniță, bă repetentule; și la sfârșit au făcut schimb de stegulețe, cum fac miniștrii de externe când se pupă și-și dau mâna. Aia era România atunci – apoi ați venit voi ș-ați împuțit-o.
Acuma ne pui iar la-ncercare, așa cum a făcut și bolundu’ ăla de Ceaușescu – dar va fi altfel. Atunci România era un vis de lut moale, îl modelam fiecare, ”ce-ar fi dacă?...” și îl țineam sub pernă cum țin bătrânii Biblia. Auzeam povești de la amicii veniți de prin RDG, Ungaria sau de prin te miri ce alte socialisme și când ne povesteau că acolo e brânză-n magazine și e și carne și sunt și hidrofoare și adidași de piele, noi tot către oala noastră trăgeam spuza: ”apoi, lasă, că n-au munți ca ai noștri!”, ”da’ Deltă au?”, ”da’ la ei au gust porodicile?” – o fudulie naivă, că oftatul era interzis.
Și va fi altfel acum, repetentule: România e o realitate din care fugim și nu ne mai întoarcem. Nu ne mai aplaudă nimeni, ba sunt îngroziți când v-apucați voi, socialiștii, să parliți rumânește prin Parlamentul European. Carpații nu-i mai iubim, că ne mor neamurile în înghesuiala de pe șosea. Brânză-porodici-adidași? - pa și pusi, că ați pus la pământ și agricutură și industrie și turism și tot, așa cum ați făcut în toată istoria voastră stângoidă. Mergem în Occident nu să mai bem un cafei, ci ca să punem rigips, să operăm de inimă sau să tragem de volanul TIR-ului. Ne-ați alungat, fi-v-ar a’ dracu’ mama cui v-o băgat în cap socialismu’ – și cu tot cu nemernicu’ ăla fericit să studieze în URSS.
Ai curajul să pui de-un referendum? –hooo, nu te speria, că nu-i pe justiție! –ai curajul să-i întrebi pe bănățeni, ardeleni, moldoveni ce aleg între Bruxelles și Teleorman? Să vii să spui: ”io-s fostu’ crâșmar din satu’ fostei neveste și vă cer să aveți încredere în mine și-n Olguța și-n Dăncilă și-n Nicolicea, nu în liderii europeni. Vreți să rămâneți cu pesedeu’ meu sau cu Occidentu’?” – ai curajul? Că tot te-ai lăudat cu prietenia lui Dâncu: întreabă-l de ce n-a avut curaj să dea publicității sondajul făcut în Ardeal și Banat vizavi de autonomie și altele, și mai de nevorbit; dacă ai înțelege cifrele, ți s-ar ridica părul în cap – și când o bubui, s-or da peste cap matematicile naționale. Da, ție-ți zic: tu și gașca ta sunteți separatiștii, voi faceți absolut tot ca oamenii să se gândească să salveze măcar o parte; poți să-ți pui hamsterii să mă suduie cât vor: tu sfârteci țara, nu eu, nu secuii, nu agatârșii.
Tu și urmașii tăi socialiști să țineți minte 2018 – e anul în care ați râcâit geopolitica, și așa fragilă; ați aruncat, ca pe-un pet de bere, România în șanț. Dintr-o insulă de stabilitate - mai sărăcuță, e-adevărat, dar onestă în aspirațiile sale europene - țara asta a ajuns ceva de neatins, hic sunt leones! (e ceva despre lei, zi-i la poligloata aia din Craiova să-ți traducă). Și, nu te supăra tare că nu scriu într-un limbaj analitic, da’ limbajul ăla implică și neologisme și cum tu ești repetent și infractor, io ce să fac, no?
Băiete, istoria nu-i o fătucă, s-o amețești cu pește oceanic – ca să înțelegi și tu: când o zgândări, e un fel de butoi de bere care se rostogolește și nu-l mai poți opri și el se rostogolește și te lasă lat când te pui în fața lui. Exact asta faceți voi, socialiștii, acum, cu toatele din țara asta, ne îndreptați către faliment, ne zdrobiți pe asfalt. Vin oamenii de afaceri și vă spun că nu-i bine și voi o dați înainte; vin oficialii europeni și vă spun că nu-i bine și voi tot înainte o dați, vin și dintre-ai voștri și vă spun și degeaba - și dacă voi aveți calea voastră, doar a voastră, la ce să mai rămânem împreună? Nu mai bine vă retrageți voi undeva, pe Belina sau pe Insula Șerpilor, și vă faceți micul vostru belarus, mica voastră venezuelă? N-are niciun sens să ne mai holbăm unii la alții, să ne speriem unii de alții, facem pe din două și gata: la voi hoții vor fi liberi, la noi în pușcărie; la voi economie de stat, la noi economie de piață; la voi Otokar, la noi Mercedes; la voi bani de la Stambul, la noi fonduri europene. Ce să o mai lungim? Nu asta visați pentru România? – păi atunci faceți-o, tată, în bătătura voastră și cine-o vrea să trăiască acolo treaba lui.
Mai aveți foarte puțin, indiferent cât de duios vă miaună gazetarii de partid în urechi. Oamenii vorbesc despre răscoală, despre o nouă revoluție – și nu va fi de catifea; vor veni vremuri zgrunțuroase, oamenii se vor ridica de la terase și vor veni să vă spună, vă veți bate, tu și gașca ta, de vremile astea ca de un zid și bine-bine să vă uitați la zidul ăsta: o fi cel de la Târgoviște sau Munții Carpați?
