În inima Europei și peste Ocean s-au căutat răspunsuri în luările de poziție publice ale lui Vladimir Putin, dar, dincolo de afirmațiile bombastice ale prezidentului autoritar de la Kremlin nu se află și devoalarea planurilor sale geopolitice concrete.
Prima prejudecată este aceea că armata rusă va acționa în partea răsăriteană a Ucrainei, aidoma mașinăriei de război sovietice, din ultima conflagrație mondială.
Se uită, inclusiv de Unchiul Sam, rapida cucerire, de către forțele ruse pentru operațiuni speciale a peninsulei Crimeea, unde armata ucraineană, cum și cât era, a fost făcută K.O., în decurs de câteva ore, cu acceptul tacit al populației locale, pregătită informativ de doi ani de zile, în sensul că va reveni sub autoritatea Moscovei.
O altă prejudecată este aceea că Putin nu vrea să lase Ucraina să înainteze pe drumul apropierii și aderării la Uniunea Europeană și la NATO.
Realitatea este că pentru liderul rus prioritatea este refacerea autorității Kremlinului pe întreg teritoriul fostei Uniuni Sovietice, Ucraina fiind, în acest context, doar una din pietrele mozaicului răsăritean, în curs de refacere.
Belarusul este ca și unificat cu Federația Rusă, iar Republica Moldova rămâne ținută în șah de cele aproximativ trei batalioane de militari ruși oficial menținuți în Transnistria, pentru a asigura pacea zonală, după voința slavă.
Sfaturile primite de momentanii lideri de la Kiev - fie de la Bruxelles, fie de la Washington D.C. - or fi bune, utile și frumoase, dar statalitatea ucraineană este subminată de lupta surdă dintre cei care dețin puterea și aceia care i-ar dori îndepărtați, fie și printr-o lovitură de stat, pentru a opta spre o altă modalitate de a construi viitorul unui popor de peste 44 de milioane de locuitori.
Mai există și prejudecata că Putin va continua să acționeze precum a procedat în ultimii 17 ani.
Dar nu privirea înapoi constituie cheia descifrării politicii prezidentului rus, ci conștiința sa că deși este practic un președinte pe viață, nu știe lungimea acesteia, fiind vizibil marcat de ceea ce va lăsa moștenire viitorimii.
Mai concret, pentru Vladimir Vladimirovici contează acum cât de repede va reda Federației Ruse controlul, direct sau indirect, asupra întregului fost teritoriu sovietic.
Doar din această perspectivă, ordinul posibil al președintelui Putin, pentru invadarea Ucrainei până la Nipru și cucerirea întregului litoral ucrainean - situație în care România va avea vecin, la nord de Delta Dunării, pe Rusia - va confirma cât de rapid se scurge timpul rămas la dispoziția liderului de la Kremlin.
O altă prejudecată este că tocmai concentrarea a aproape 100.000 de militari ruși, pe teritoriul Federației, dar la nord de Kiev, ar pune în pericol integritatea teritorială a Ucrainei - sintagma referindu-se la teritoriul care a mai rămas controlat de armata ucraineană.
În august 1968, sovieticii calculaseră că pentru ocuparea României, într-o zi de luptă, ar fi fost suficienți 120.000 de militari, în condițiile în care armata română avea peste 360.000 de combatanți, plus gărzile patriotice - formațiuni paramilitare periodic instruite.
Armata actuală a Ucrainei are un efectiv de 225.000 de militari.
În plus, profesioniști militari din unele state membre ale NATO sunt prezenți în arealul de instrucție limitrof orașului Liov, situat în vestul Ucrainei.
Asta înseamnă că forța expediționară rusă ar avea nevoie, teoretic, de circa de trei ori mai mulți militari decât aceia care dau fiori Kievului, special dispuși în teren, cu tehnica de luptă, pentru a fi fotografiați din sateliți, scopul fiind impresionarea atât a opiniei publice ucrainene, cât și a celei europene.
Dar și în această situație, în absența parașutărilor masive, este greu de anticipat că în 8 săptămâni trupele ruse ar putea fi pe malul stâng al Niprului.
Asta pentru că rezistența previzibilă, prin luptele ce vor fi duse în localități, va încetini ritmul de înaintare a forțelor terestre ruse.
Care forțe ruse ar putea proceda precum cele americane și britanice, în Irak, când la întâlnirea unor focare defensive puternice, acestea erau lăsate în seama unor forțe pentru operațiuni speciale și ofensiva continua pe șosele, cu blindatele ușoare, în ritm rapid.
Un element nesigur, atât pentru trupele ucrainene, cât și pentru cele ruse va fi reacția populației locale.
Kievul mizează pe loialitatea acesteia.
Moscova speră că vor fi atitudini comparabile cu acelea ale locuitorilor peninsulei Crimeea, la momentul invadării acesteia de către "omuleții verzi" = Spetsnaz = forțele speciale ruse.
Agitarea de către Kiev a forței disuasive a viitorilor partizani este de luat în calcul.
Asta pentru că, de pildă, în vara lui 1968, statul major al armatei ruse calculase că după ipotetica invazie militară a României, lupta de rezistență armată a localnicilor ar fi generat pierderea vieții a 20.000 de militari, numai în primele zece zile, datorită ambuscadelor și atacurilor pe timp de noapte.
O altă prejudecată, ce ține de logica jocurilor pe computer, este dată de estimarea că invadarea întregii Ucraine de armata rusă ar duce la întâlnirea militarilor Moscovei, cu cei ai NATO, în zona Liov.
Chiar dacă se va ajunge, ipotetic, la această situație, cel mai probabil trupele ruse vor proceda la izolarea zonei respective, până la ajungerea la o reglementare politică a situației.
Unii seniori militari, cu experiență internațională notabilă amintesc, în acest context, de Memorandumul de la Budapesta, care este un tratat internațional semnat la 5 decembrie 1994, la Budapesta, între Ucraina, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia.
Memorandumul se referă la dezarmarea nucleară a Ucrainei și prevede garanții de securitate a independenței sale.
Prin acest tratat, Ucraina a renunțat la armele nucleare sovietice de pe teritoriul său, care au fost transferate către Federația Rusă.
În schimb, Statele Unite, Marea Britanie și Rusia și-au luat angajamentul față de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independența, suveranitatea și frontierele existente ale Ucrainei.
Dar cum viața bate filmul geopolitic dedicat Europei de Est, frontierele Ucrainei din Crimeea și Donbas au fost deja modificate de trupele Federației Ruse și... nu s-a întâmplat nimic.
Marea Britanie a anunțat că are un batalion pregătit să fie trimis în sprijinul armatei ucrainene, iar Statele Unite ale Americii speră să tempereze lucrurile prin videoconferințele lunare, dintre Joe Biden și Vladimir Putin.
Totuși, dacă pericolul unei noi invazii militare rusești, în Ucraina, este unul real, atunci de ce Kievul doar trage semnale de alarmă, pe plan internațional?...
Unde este mobilizarea generală și deplasarea trupelor ucrainene la granița cu Crimeea, Rusia și Belarus?...
Pentru România, situația din Ucraina este una ce menține vigilența structurilor naționale menite să asigure defensiva graniței de est a țării, care este și frontiera NATO și a Uniunii Europene.
În logica istorică, dar și din perspectiva apartenenței noastre la NATO, armata României nu va fi în niciun fel implicată în evoluția tensiunii militare dintre cele două foste republici sovietice - Rusia și Ucraina.
Totuși, dacă situația de criză și interesul național al României o vor impune, apărarea frontierei de est a NATO se va putea face, în anumite circumstanțe militare, chiar pe Nistru.
Să sperăm că dincolo de scenariile invocate în Vestul și Estul Europei, rațiunea păcii va învinge la Washington D.C. și la Moscova, la Bruxelles și la Kiev.
______________________________
Opiniile publicate în această rubrică aparțin autorilor și nu reprezintă punctul de vedere al redacției.
____________________________
