Știți de ce moneda națională a României se numește leu? Era să poarte alt nume. Ce însemnau paraua și șfanțul?

Leul este moneda naționala a României și, probabil, ne va fi dificil să ne dezobișnuim de ea când va trece și țara noastră va trece la euro.

Apariția ei și a denumirii sale este o poveste plină de întorsături surprinzătoare, oameni providențiali, dar și multă hotărâre din partea conducătorilor de atunci ai țării.

Denumirea monedei naționale a României, inspirată de talerul olandez folosit acum sute de ani

Probabil că mulți dintre noi ne-am întrebat, măcar o dată, ce legătură are un leu, „regele junglei” de pe continentul african, cu România? De unde și până unde a ajuns marele prădător să dea numele monedei noastre naționale?

Derulând evenimentele napoi în timp, vom ajunge tocmai în secolul al XVII-lea, când în Țara Românească și Moldova se foloseau mai multe monede, printre care și talerii olandezi, „löwenthaler”, care aveau gravat pe ei un leu.

Românii, ca de multe ori în istorie, pentru a simplifica și ușura comunicarea numelui acestuia, i-au spus generic „leu”.

Această monedă olandeză a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII.

Chiar după ce talerul a fost scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de „leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat.

Ca fapt divers, trebuie menționat că și „leva”, fosta monedă naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre, bulgarii - care au trecut deja la euro - în traducere înseamnă tot „leu”, indicând aceeaşi origine ca cea a leului românesc. 

În plus, tot de la löwenthaler, pronunțat „daler”, vine și denumirea monedei SUA, „dolar”, conform istorie-pe-scurt.ro.

Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite, în Țările Române erau folosite - inclusiv în primele decenii ale secolului al XIX-lea - câteva zeci de tipuri de valută străină.

Printre acestea se afla și una austriacă, numită „zwanziger”, cunoscută la noi mai ales ca „șfanț”. De aici se trage și vechea expresie „nu am nici un șfanț” La noi era cunoscută drept șfanţul de argint, sau mai simplu, doar şfanţ.

O altă monedă populară era „paraua” otomană. Cunoscuta expresie „nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată dintr-un material prost, astfel că o folosire intensă o tocea, iar monedele ajungeau să se lipească unele de altele.

Dar, pe 16 septembrie 1835, leul devine moneda oficială a Țării Românești, măsura aparținând domnitorului Alexandru Ghica, cu o valoare de 60 de parale.

Totuși, chiar dacă toate tranzactiile, taxele și impozitele se calculau în lei, dar se plăteau tot în monedă străină.

Pe de altă parte, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit, tot în 1835, să bată monedă, dar Imperiul Otoman, ca putere suzerană, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei.

După Unirea Principatelor de la 1859 şi Alexandru Ioan Cuza a tatonat cu ideea unei monede naţionale, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.

Încă din primul an de domnie, Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris.

Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară, mai scrie sursa citată.

În schimb, scriitorul și omul politic Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin.

Deși proiectul nu a putut fi realizat, la 1860 s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. În 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă.

Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”.

Ele nu au fost puse în circulaţie niciodată, dar o astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Odată cu venirea în fruntea țării a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, prima Constituţie a ţării, cea din 1866, ignora complet problema suzeranităţii Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de atunci dorinţa statului român de a-şi căpăta independența.

O primă bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867 a fost stabilită ca monedă naţională tot „leul”.

Era o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur şi având 100 de diviziuni, numite „bani”, iar un leu echivala cu un franc francez.

Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani erau din argint.

Până la înfiinţarea Monetăriei statului, în 1870, primele monede au fost bătute în Marea Britanie, la Birmingham și în Belgia, la Bruxelles.

Ministrul de finanțe de la acea vreme, Ion C. Brătianu, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise.

Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei - faimosul „pol” folosit în expresii și azi - fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman.

Aceste monede au fost puse în circulație în 1868, având efigia domnitorului și inscripția „Carol I domnitorul românilor”. Au fost realizate doar 200 de piese.

Eugeniu Carada, „tatăl” bancnotelor românești

Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia Castelului Peleş, ianugurat în 1883, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniştrilor, unor diplomaţi străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de la Sigmaringen şi unor capete încoronate din Europa.

Imediat după emitere, a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina.

Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost bătute 5000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă „semnul” menit să evidențieze suzeranitatea sultanului.

Apoi, începând cu 1872, s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta să mai protesteze.

Dar „tatăl bacnotelor românești” a fost marele economist liberal Eugeniu Carada, capul limpede care s-a ocupat de tot ce înseamnă începuturile Băncii Naționale a României, de la legea de funcționare (17 – 29 aprilie 1880), până la construcția clădirii și fabricarea primelor bancnote.

În iulie 1880, de la Paris, el trimitea o epistolă în țară în care scria: „Am purces la demersurile necesare spre a asigura fabricarea hârtiei pentru biletele Băncii Naționale a României.

Cea dintâi și cea mai importantă lucrare este fabricarea pânzelor, filigranul fiind astăzi aproape singură garanta reală a hârtiei fiduciare”, scria Carada, conform sursei citate.

De la Paris, Carada s-a întors cu un maldăr de bani. Banii României: 900.000 de bilete de 20 de lei, 300.000 de bilete de 100 de lei și 25.000 de bilete de 1.000 de lei.

Tot Carada a ales culoarea albastră a banilor, efigia împăratului Traian și personificarea României că mama în mijlocul fiilor ei.

Toate acestea au fost desenate de pictorul francez Georges Duval, tocmit de același Carada, acolo, în Franța.

Ulterior, în timpul Primului Război Mondial, leul românesc a căzut în mâinile armatelor germane, odată cu Bucureștiul și o bună parte din țară, la 6 decembrie 1916.

Astfel, între 1917 și 1918, nemții au tipărit lei printr-o instituție financiară cu capital german: Banca Generală Română.

Refugiat la Iași cu Familia Regală și întregul guvern, Ministerul de Finanțe a emis în 1917 cea mai mică bancnotă din lume, recunoscută că atare și de Cartea Recordurilor.

Era vorba de bancnotă de 10 bani, cu efigia Regelui Ferdinand. Avea dimensiuni liliputane, de doar 27,5 x 38 de milimetri, ceea ce înseamnă că era cât un timbru poștal.

Trei decenii mai târziu, în 1947, când regimul comunist preluase aproape toate frâiele puterii în țară, a fost emisă bancnota cu cea mai mare valoare scriptică din istoria Băncii Naționale a României: cea de 5 milioane de lei.

În 1952 apare o nouă lege monetară și banii își schimbă din nou înfățișarea, iar un 1 leu nou este calculat la 20 de lei vechi.

Apar pe bancnote muncitorii, țăranii și personajele istorice care conveneau doctrinei comuniste, precum Tudor Vladimirescu (25 de lei) și Nicolae Bălcescu (100 de lei).

În 1966, BNR modifică designul bancnotelor și îl introduce și pe Alexandru Ioan Cuza pe „hârtia” de 50 de lei.

După Revoluție, între 1990 și 2003 se emit aproape an de an noi monede și bancnote. Ele pornesc de la 200 de lei - emise în 1992, cu chipul lui Grigore Antipa - și ajung la 1.000.000 de lei, emise în 2003, cu chipul lui Ion Luca Caragiale.

În 1999, România a devenit prima țară din Europa care a emis bani pe suport de plastic (polimer). Era vorba de bancnotele speciale de 2.000 de lei, emise cu ocazia eclipsei totale de soare.

La 1 iulie 2005, leul românesc a pierdut ultimele patru zerouri, prin denominare la rata de 1 leu „nou” (simbol bancar: RON) pentru 10 000 lei „vechi” (ROL), fiind emise, firește, alte monede și bancnote.

Dacă țara noastră va trece, în viitorul apropiat, la moneda euro, acel moment va însemna un capăt de drum și pentru bătrânul nostru leu românesc.