Cum au fost românii recrutați în armată în Al Doilea Război Mondial? Serviciul militar putea dura 3 ani

Al Doilea Război Mondial a fost, pentru românii recrutați în armată, un coșmar sângeros care s-a încheiat abia după 3,4, sau chiar 5 ani, dacă nu cumva au fost uciși pe câmpul de luptă ori răniți grav.

Deși în epoca medievală, în prejma bătăliilor importante, se aduna „Oastea Țării”, aceasta era formată, în general, din „steagurile” boierești și țăranii liberi din principate.

Dar una dintre practicile specifice timpului a fost recrutarea de mercenari străini, la fel stând lucruri,e de xemplu, și cu oastea lui Mihai Viteazul.

Abia din prima jumătate a secolului XIX apar primele forme de organizare a unei armate naționale, care s-au dezvoltat ulterior sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza și în perioada Regatului României.

Al Doilea Război Mondial a început, pentru armata română, la 22 iunie 1941

După 1830, în conformitate cu prevederile Regulamentelor Organice adoptate în Ţara Românească şi Moldova, recrutarea se făcea prin aşa-zisele „intrări de voie” şi, pentru completarea efectivelor, prin „chemările în slujbă”.

În Muntenia, potrivit articolului 2 al Regulamentului Organic, pentru „intrările de voie” vârsta candidaţilor trebuia să fie între 20 şi 30 de ani, iar „chemările în slujbă” presupuneau că orice român în vârstă de 20 de ani – cu unele excepţii determinate de rangul familiilor din care unii dintre ei proveneau – era dator să intre în „miliţiile pământene”.

Recrutarea se făcea prin tragere la sorţi, pe zone, cu extragerea unor bile albe sau negre (acestea din urmă asigurau mult râvnita scutire, potrivit art.10) dintr-o urnă mobilă.

Încă din această perioadă, s-a interzis accesul în rândurile armatei a celor puşi sub „învinovăţire”, a „nemernicilor” sau a „oamenilor fără căpătâi”, asupra cărora justiţia se pronunţase în acest sens.

Citește și: Cum stă România cu Armata? "Partea de rezerviști a îmbătrânit, simplu spunând"

Cei care nu doreau să fie chemaţi la oaste puteau fi înlocuiţi de alţii care se ofereau, dar, în cazul dezertării acestora, era socotit vinovat şi trimis în judecată cel înlocuit. Altfel spus, trebuia să-ţi găseşti cu multă grijă un înlocuitor. 

Pentru cei recrutaţi erau şi unele avantaje. Părinţii, soția şi copiii soldatului erau scutiţi de orice dare pentru întreaga perioadă a stagiului militar, iar dacă soldatul împlinea trei termene (18 ani), aceştia erau scutiţi toată viaţa.

De asemenea, îmbrăcămintea şi calul, la expirarea stagiului, deveneau proprietatea soldatului.

În domnia lui Alexandru Ioan Cuza, după o temporară lege provizorie din decembrie 1859, cinci ani mai târziu, în decembrie 1864, a apărut Legea organizării puterii armate, o reglementare specială ce prevedea trei reguli pentru recrutare: conscripţia (înrolarea obligatorie), voluntariatul şi reangajarea.

Conscripţia era realizată anual pe întreg teritoriul ţării (cu excepţia comunelor din zona de frontieră, pentru că acestea dădeau militari pentru trupele de grăniceri), iar la tragerea la sorţi participau toţi tinerii în vârstă de peste 20 de ani.

Erau scutiţi de satisfacerea stagiului militar tinerii cu antecedente penale şi cetăţenii străini, cei care aveau mai puţin de 1,57 m (de remarcat că, în timp ce la infanterie, vânători şi artilerie, baremul înălţimii era de minim 1,60 m, pentru cavalerie şi corpul de lăncieri doritorii trebuiau să aibă peste 1,70 m), potrivit presamil.ro.

Citește și: Alertă oficială: Ministerul Apărării dezminte ferm zvonurile despre revenirea la armata obligatorie

Mai erau scutiţi cei care nu aveau forţa fizică necesară, fiii mai mari ai văduvelor şi ai soldaţilor aflaţi sub arme, cei care îşi întreţineau părinţii în vârstă sau infirmi, elevii şcolilor militare, de chirurgie sau seminariştii.

Se accepta în continuare înlocuirea pentru cei care nu doreau să se înroleze,

Ce categorii de români erau exceptate de la încorporare?

Cei recrutaţi prin voluntariat trebuiau să aibă între 17 şi 30 de ani, să nu fie căsătoriţi, să corespundă fizic şi profesional, să ştie să scrie şi să citească şi erau angajaţi pe o durată de 4 ani.

Reangajarea era admisă pentru 2-4 ani, numai pentru cei care satisfăcuseră serviciul militar, în funcţie de vârstă – 25-47 de ani pentru caporali şi 25-40 de ani pentru soldaţi.

Cei care nu făceau parte din rândurile trupelor teritoriale şi a celor permanente erau integraţi în „gloate”.

Aveau vârsta cuprinsă între 17 şi 50 de ani, se instruiau în fiecare duminică aproximativ trei ore, iar cei care aveau vârsta cuprinsă între 26 şi 32 de ani participau, de două ori pe an, la exerciţii şi inspecţii organizate în reşedinţele de plasă.

În timpul domniei lui Carol I, în intervalul de timp 1866-1914, au existat mai multe legi de organizare a puterii armate. 

Potrivit Legii din 1872, puterea armată se compunea din armata permanentă, armata teritorială, miliţii şi gărzi orăşeneşti sau gloate, urmată după patru ani de o nouă reglementare.

Legea de recrutare din 1882, care o modifica pe cea din 1876, prevedea ca recrutarea să se facă pe regiuni de corpuri de armată pentru armata permanentă şi pe districte (judeţe) pentru trupele nepermanente: dorobanţii, călăraşii, artileria teritorială.

Pentru a-i stimula pe tineri să înveţe carte, legea prevedea, pentru absolvenţii a 4 clase primare, ca termenul de servicu să se reducă la 2 ani în armata permanentă şi la 3 ani în armata teritorială.

Legislaţia militară cu privire la recrutare acorda unor categorii de tineri dreptul la scutire (în general, cei infirmi sau, din 1913, şi cei debili fizic), dispensă (pentru cei care reprezentau singurul ajutor în familii cu dificultăţi majore) şi amânare (cei care aveau sub 1,45 m, o constituţie fizică slabă sau care, pentru completarea studiilor, erau amânaţi până la 27 de ani).

Tinerii prea slabi erau chemaţi de trei ori în faţa unui consiliu de revizie şi erau apoi clasaţi ca inapţi pentru serviciul militar.

Citește și: Angajări în Armată. Unde se recrutează soldați gradați profesioniști? Ce salarii se oferă?

Legea de recrutare impunea la taxe militare pe cei scutiţi, dispensaţi condiţionat, amânaţi, excluşii de orice categorie, cu excepţia seminariştilor care deveneau preoţi.

Sumele astfel încasate erau destinate Casei de Dotaţie a Oastei, creată în 1862.

Taxele militare erau şi o modalitate de a preveni eventualele sustrageri de la executarea serviciului militar obligatoriu sub diferite pretexte (infirmităţi cauzate voluntar, falsuri în acte etc.).

Efectivele încorporate an de an au crescut considerabil, astfel că dacă în 1878 armata permanentă dispunea de 6.000 de militari încorporaţi, în preajma izbucnirii Primului Război Mondial, efectivele  încorporate se ridicau la 48.000 de militari.

La 23 iunie 1924, în timpul domniei regelui Ferdinand, a fost adoptată o nouă lege privind organizarea armatei, potrivit căreia forţa armată a ţării se compunea din armata activă cu cadrele permanente, rezerva ei şi miliţiile.

Serviciul militar avea durata de doi sau trei ani (trei ani pentru marină, aviaţie, grăniceri şi jandarmi), era obligatoriu pentru toţi cetăţenii bărbaţi valizi, începând de la vârsta de 21 de ani, fără deosebire de naţionalitate.

În timp de campanie, militarii activi şi rezerviştii până la vârsta de 29 de ani constituiau partea operativă a armatei, iar miliţia, alcătuită din bărbaţi între 41 şi 50 de ani, urma să încadreze structurile auxiliare ale armatei.

Regele Caro9l al II-lea urcat pe tron în iunie 1930, chiar dacă era departe de un stil de viață milităros, avea o mare pasiune pentru armată și, mai ales, uniformele militare, motiv pentru care s-a și implit în designul unor noi uniforme, în special de ceremonie, care să-i reflecte gustul pentru grandoare și lux, într-un stil asemănător celor din Marea Britanie.

Astfel, unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut ca suveran a fost să promulge Legea pentru recrutarea armatei, la 4 iulie 1930, ale cărei prevederi au rămas, în linii generale, valabile şi în al doilea deceniu interbelic și care a consfinţit durata obligaţiilor militare la 29 de ani, de la vârsta de 21 la 50 de ani.

Durata era împărţită astfel: stagiul militar activ – doi ani (trei pentru marină, grăniceri şi jandarmi); completarea – trei ani (doi ani pentru armele în care se efectuau trei ani în activitate); rezerva – 15 ani şi miliţiile – nouă ani.

Sistemul de recrutare stabilit prin acea lege a stat și la baza înrolărilor din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care,  pentru România a început, concret, în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, odată cu ofensiva din Est contra URSS a Germaniei naziste, căreia țara noastră îi era aliată la acea dată.

În iunie 1941, potenţialul mobilizabil al României era de 2.200.000 de oameni, ceea ce reprezenta 32,9% din populaţia bărbătească şi 16,2% din total, potrivit historia.ro. 

Citește și: Europa, în pragul războiului. Revine armata obligatorie în Germania. Cum reacționează România?

În planul de mobilizare pe anul 1941, efectivul se ridica la 1.139.604 militari, dintre care 39.476 de ofiţeri, 57.002 subofiţeri şi 1.043.126 trupă. 

După încheierea celei mai mari conflragații mondiale din istorie, prin Legea 206 pentru organizarea armatei, promulgată la 21 iunie 1947, durata stagiului militar a fost stabilită la 18 luni, exceptându-se cei încorporaţi la grăniceri, jandarmi, care de luptă, regimentul de gardă şi marină, unde stagiul era de doi ani.

Urma instaurarea Republicii, după silirea regeui Mihai să abdice, la 30 decembrie 1947 și perioada conducerii comuniste a țării ce av ea să schimbe felul în care era privită armata și recrutarea românilor în serviciul militar.