Cum a recuperat România steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare? Peste 400 de ani a stat pe Muntele Athos

Steagul de luptă al lui Șetfan cel Mare a fost realizat în anul 1500, într-un atelier din Suceava,

Este făcut din  mătase, fir de argint şi argint aurit, in, pietre preţioase, iar o legendă spune că ar fi fost cusut și brodat chiar de „domnița Elena (Olena)”. fiica voievodului.

Donat Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos chiar de Ștefan, stindardul a putut fi recuperat de România abia în 1917, în Primul Război Mondial, fiind expus acum la Muzeul Național de Istorie a României.

Steagul de luptă al lui Ștefan cel Mare, realizat în anul 1500 

Stindardul constituie o piesă de broderie liturgică bizantină, de formă rectangulară, cu dimensiunile de 123,8 cm x 94,2 cm.

Acesta poartă o inscripţie în slavonă, brodată cu fir de argint şi argint aurit, textul fiind al unei rugăciuni care se pare că îi aparţine chiar marelui voievod, specificându-se inclusiv anul realizării, precum și al domniei lui Ștefan, potrivit capodopere2019.ro:

„O răbdătorule de patimi și purtătorule de biruință, Mare Gheorghe, întru necazuri și năpaste iute mijlocitorule și fierbinte ajutătorule, celor întristați bucurie nespusă, primește de la noi această rugăciune, a smeritului tău rob, a Domnului Ioan Ștefan voievod, prin mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovenești, păzește-l pe el nevătămat în veacul acesta și în cel ce vas ă fie, prin rugăciunile noastre ale închinătorilor tăi, ca să te slăvim în veci, amin. Și s-a făcut în anul 7008 (nr. - 1500), iar al domniei lui 43”.

Steagul are o singură față, pe care este ilustrat în prim plan Sfântul Gheorghe, brodat cu fir de argint. Iconografia ni-l înfățișează șezând pe un tron și ținând în mâini o spadă, iar cu picioarele zdrobește un balaur cu trei capete.

Referindu-se la acest aspect, vexilologul (specialist în steaguri) Petre Năsturel considera că „balaurul cu trei capete nu simboliza pur și simplu un «dușman abstract», ci făcea „aluzie discretă la «turci, unguri și polonezi»”, principalii dușmani ai domnitorului moldav, în acel timp istoric.

De aceea, steagul putea fi considerat „un fel de manifest «spiritual și politic», cu „o semnificație «propagandistică»”.

Citește și: Care a fost cea mai mare bătălie a românilor contra Imperiului Otoman? Victoria ce a rescris istoria

Potrivit legendei, voievodul Ștefan cel Mare al Moldovei (1457-1504) fiind respins în primele confruntări militare cu tătarii (1469), a trecut Prutul și s-a oprit pentru o noapte la mânăstirea Dobrovăț pentru a înălța rugă lui Dumnezeu, ca să biruie împotriva dușmanilor.

Ștefan cel Mare a dăruit steagul Mănăstirii Zografu

Cu acel prilej ar fi rostitȘtefan: „Împuternicește-mă, Doamne, împotriva vrășmașilor țării mele, că pre(a) de tot le place să se îmbete cu sânge românesc”. 

Iar ajutorul divin i s-ar fi arătat lui Ștefan Voievod prin Sf. Mare Mucenic Gheorghe, care dintru început îi rostise: 

„Dacă n-ai tu, Ștefane, puteri destule, Dumnezeu are multe! Mă voi lupta și eu lângă tine și vom nimici pe tătari, numai, drept recunoștință, tu, din temelie, vei ridica mănăstire lui Dumnezeu pe Muntele Athos!”

Dincolo de legendă, despre această etapă din viața Sfântului voievod Ștefan, cronicarul Grigore Ureche nota în ,,Letopisețul Țării Moldovei”: 

„Ridicatu-sa multă mulțime de oaste tătărească și au intratu în țară să prade, cărora prinzându-le de veste Ștefan Vodă le-au ieșitu înainte.

Și la o dumbravă ce sa chiamă la Lipinți (Lipnic), aproape de Nistru, i-au lovit Ștefan Vodă cu oastea sa, (în) avgust 20, și dându războiu vitejaște, i-au răsipit și multă moarte și pierire au făcut într-înșii și mulți au prinsu în robie și le lua tot pleanul.

De care lucru cunoscând Ștefan Vodă că ajutoriul nu de aiurea i-au fost, ci numai de la Dumnezeu și de la Preacurata Maica Sa”.

Citește și: De ce sabia lui Ștefan cel Mare nu poate fi recuperată din Turcia? Schimbul propus de Ceaușescu

Pe de altă parte, se știe că domnitorul Ștefan cel Mare a făcut numeroase danii la mănăstirile de la Sf. Munte, iar Mănăstirea Zograful cu hramul „Sf. Gheorghe” - pe care voievodul o numea „mănăstirea domniei mele” - a fost principalul beneficiar al acestora. 

Ajunsă în ruină în veacul al XV-lea, mănăstirea Zografu a fost rectitorită de către domnul Moldovei aproape integral între anii 1466-1502, în prezent fiind considerată a noua în ierarhia mănăstirilor athonite, fiind sub îngrijirea călugărilor bulgari.

Pelerinii de azi mai pot încă admira „Arsanaua” (Debarcaderul) și „Turnul” atunci când vin dinspre mare, și chiar drumul pietruit (de 5 km) ce leagă aceste obiective de mănăstirea Zografu, făcut și el de meșterii domnului moldovean și care este considerat cel mai vechi drum pietruit de la Muntele Athos.

O inscripție în slavonă, mutată între timp de pe clădirea Debarcaderului în interiorul turnului acestuia, construit de Bogdan al III-lea cel Orb, fiul și urmașul lui Ștefan, în 1517, și păstrată până în zilele noastre, mărturisește: 

„Io Ștefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am făcut acest depozit („casă”) de corăbii la anul 6983 (n.r. - 1475)”, potrivit historia.ro.

Preocuparea pentru această mănăstire se putea considera pentru voievodul Moldovei și ca o moștenire din străbuni, pentru că bunicul său, Alexandru cel Bun (1400-1432), ajutase mănăstirea anual cu câte 3.000 aspri de argint, alături de venitul altor câtorva mănăstiri.. 

Timp de patru secole nu s-a mai știut nimic despre stindardul voievodului, lumea uitând de el în vârtejul istoriei.

Citește și: Unde a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare? Doar o replică se află la Putna, la mormântul acestuia

Dar, în 1882, el a fost descoperit de către cercetătorii români Alexandru M. Pencovici, Teodor T. Burada şi Radu C. Pătârlăgeanu, aflaţi în misiune în Macedonia şi Thessalia pentru a studia limba şi cultura comunităţilor de români din Balcani.

Ulterior, la începutul anului 1917, prim-ministrul Ionel Brătianu a sesizat o oportunitate de a recupera istoricul obiect și i-a ordonat consulului român de la Salonic să ia măsurile necesare.

Astfel, la solicitările legației române din Grecia, generalul francez Sarrail a fost de acord să restituie românilor steagul.

Pentru preluarea acestuia „a fost constituit special un detașament de militari francezi, care l-a luat din mănăstire - în ciuda opoziției călugărilor bulgari - și l-a predat consulului general român de la Salonic, la 13 martie 1917. 

Dus după aceea la Paris, pe un vas de război francez, la 28 iulie 1917 a fost predat oficial Legației române din Paris, într-un cadru maiestuos - marele amfiteatru a Sorbonei -, prin reprezentantul acesteia în Franța, Alexandru Emanoil Lahovary. 

A ajuns în țară abia spre finalul anului 1919, fiind predat de Ministerul Afacerilor Străine către Ministerul de Război. 

Din 1920 până în 1972, stindardul a fost păstrat la Muzeul Militar Naţional, iar de atunci, până în prezent, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.