Cea mai mare bătălie a românilor contra Imperiului Otoman, mai ales prin importanța sa, a avut loc în luna mai a anului 1395, adică acum 630 de ani. A fost una dintre primele înfruntări cu puterea teribilă a Semilunii, dar rezutatul ei a asigurat Țării Românești supraviețuirea și independența politică pentru încă mai bine de un secol.
Care a fost cea mai mare bătălie a românilor contra Imperiului Otoman? Victoria ce a rescris istoria
Bătălia de la Vaslui, din 1475, din Moldova condusa de Ștefan cel Mare ori însuși Războiul de Independență din 1877-1878 marchează evenimente esențiale pentru istoria acestui neam.
Dar cu 80 de ani înainte ca sabia marelui Ștefan să se încrucișeze cu cea a otomanilor veniți din imperiul condus de Mahomed, cueritorul Constantinopolului, un alt mare voievod a ieșit victorios dintr-o încleștare de care a depins soarta principatului românesc însuși.
Citește și: Cine a fost primul domnitor care s-a luptat cu turcii? Era unchiul lui Mircea cel Bătrân
Vorbim, desigur, de cel cunoscut sub numele de Mircea cel Bătrân, deși la momentul bătăliei nu avea decât 40 de ani. Dar, ulterior, cum încă nu existau nume de familie ca atare, poporul își diferenția domnitorii cu același nume de botez după diferite atribute sau porecle.
Astfel, Mircea a devenit „cel Bătrân”, iar istoriografia comunistă a anilor 80 i-a spus „Mircea cel Mare”, considerând atributul de „Bătrân” neadecvat.
Dar primul voievod care s-a luptat cu o oaste turcească a fost unchiul lui Mircea, Vladislav I Vlaicu, cunoscut și ca Vlaicu Vodă, după piesa de teatru cu acest nume scrisă de dramaturgul Alexandru Davila și jucată și pe scenele contemporane ale României.
Mircea cel Bătrân a fost voievodul Țării Românești între 1386-1418 - Foto: arhiva
Lupta care avea să dea startul unui conflict ce se va întinde pe sute și sute de ani s-a petrecut în 1372, în timpul sultanului Murad I (1360 - 1389).
Ocazia acelei primei înfruntări a fost favorizată în 1369, când țarul bulgar de Târnovo a venit cu ajutor turcesc pentru a ocupa Vidinul condus de cumnatul lui Vlaicu, Ivan Sracimir, căsătorit cu sora domnitorului, Ana. potrivit enciclopediaromaniei.ro.
Vlaicu a ieșit victorios din această primă confruntare dintre trupele valahe și cele otomane, dar puterea imperiului a continuat să rămână o amenințare la granițele Țării Românești.
Dorința de expenasiune a sultanilor a dus și la ceea cunoaștem cu numele de Bătălia de la Rovine, din 17 mai 1395.
Cea mai mare bătălie s-a dat la Rovine, pe 17 mai 1395
Atunci, pe fondul unei alianțe făcută de Mircea cel Bătrân cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei și viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, sultanul Baiazid I zis „Fulgerul” s-a decis să dea o lecție voievodului muntean.
Cronicarul Idris Bitlise a descris pregătirile Porții: “după ce sultanul s-a întors la Edirne (Adrianopol), stindardul de plecare a fost ridicat și înălțat până în culmea constelațiilor firmamentului și a fost emis un firman în care se prevedea ca achingiii din Rumelia să fie echipați și pregătiți să se îndrepte din toate părțile și direcțiile spre Iflak și ca, fără întârziere, emirii și soldații din Rumelia și din Anatolia să se îndrepte spre Edirne”.
Cele două mari grupe de ostași din Rumelia - partea europeană a Imperiului Otoman - și din Anatolia, urmau să se întâlnească “ca talazurile mării” sau “ca două mări însângerate”, iar sultanul s-a îndreptat apoi în fruntea lor spre Dunăre.
Citește și: Bătălia care a oprit Ungaria să ocupe Țara Românească. Unde a avut loc lupta de la Posada, de fapt?
Armata lui Baiazid era evaluată la circa 40.000 de oameni, dar au fost obligate să i se alăture și detașamentele de oșteni vasali sultanului din Serbia: Ștefan Lazarevici, Constantin Dejanovici (cneazul de la Velbujd) șI Marko Kralevici (cneazul din Prilep), care l-au însoțit pe sultan în expediție, adăugând armatelor otomane încă 8.000 de oameni.
„Iar aceștia, după cum spune cronicarul sârb, erau cu păgânul (n.r. - sultanul) nu de voie, ci de nevoie.
Și fericitul Marko i-a spus lui Constantin: „Eu cutez să spun și mă rog lui Dumnezeu să fie ajutător creștinilor, iar eu cel dintâi să fiu între morți în această luptă” și, într-adevăr, Marko a pierit în bătălia de la Rovine, sacrificat pentru o cauză căreia îi era potrivnic, conform dosaresecrete.ro.
Sultanul Baiazid I zis Fulgerul, a comandat personal armata otomană - Foto: arhiva
Nu se știe cum au trecut Dunărea oștirile otomane, nici dacă Mircea a opus rezistență în acel moment, dar cronicarul turc Ibn Kemal a notat: „Au făcut o schelă la Nicopole, la fluviul Dunărea ce semăna cu marea. Ieșiseră la iveală corăbii nenumărate precum stelele. Trecând peste acea apă care acum era precum miazănoaptea, au intrat în țara vrăjmașilor care caută ura.
Cohortele, precum valurile mării, risipindu-se pe câmpie și în locuri muntoase, au ajuns la primăvara prilejului și au adunat nenumăratele flori ale jefuirii”.
Prima „mutare” a oștirii otomane a fost ocuparea cetății Turnu (numită și Nicopolul Mic), cetate ce fusese construită de puțin timp în urmă de Mircea și unde sultanul a lăsat o garnizoană pentru a-și acoperi retragerea.
Citește și: Care a fost soarta reală a fiului lui Mihai Viteazul? A fost „omorât” în film de Sergiu Nicolaescu
În fața amenințării otomane, Mircea cel Bătrân a aplicat o tactică clasică: după ce a adunat sub steagurile sale Oastea țării (Oastea cea mare), a trimis la adăpost femeile și copiii în munți, iar el și oștenii au început hărțuirea otomanilor intrați în țară.
Pregătirile domnitorului Țării Românești au fost relatate de cronicarul turc Ibn Kemal: „Domnul nu s-a înspăimântat, ci dimpotrivă, din pricina orgoliului său, leul viteaz (n.r. - sultanul Baiazid) nu i se părea nici cât furnica”.
La rândul său, istoricul Barbu T. Câmpina scria că Mircea „făcând eforturi să se bată și să se lupte cu acest dragon, se îngrijise să scoată la iveală oastea țării sale. A dat poruncă, zicând să se adune oricâți luptători și călăreți există în țara Valahiei”.
„Adunându-și călăreții și pederastrașii într-un loc, dându-le armele și cele necesare, îi umpluse cu arme pe acei rebeli. (…)
Ferindu-se să dea lupta îndată ce turcii trecuseră Dunărea, domnul a creat condițiile unei treptate slăbiri a forței agresorului pe teritoriul țării.
I-a lăsat să înainteze prin vestitele păduri de stejari (n.r. - Codrii Vlăsiei), al căror desiș uimea pe trecătorii vremii și făcea pe cronicarii militari să recunoască după acest război că țara nu este accesibilă dușmanilor și nici ușor de supus”, mai nota istoricul român.
Pe de altă parte, cronicarul bizantin Chalcocondil consemnează că Mircea, ținându-se după oștile dușmane, săvârșea „fapte vrednice de amintit: se încăiera în luptă, dacă vreo parte a oștirii dușmane, rupându-se de ceilalți, se îndrepta undeva în țară după hrană sau după pradă de vite și astfel hărțuia oștirea lui Baiazid cu cea mai mare îndrăzneală, ținându-se după ea și dând mereu lupte în chip strălucit.
Și se spune că presa armata dușmană aflată în marș și-i aducea grele pierderi și nu înceta să o hăcuiască.”
Același Barbu Câmpina mai scria că: „Hărțuit și chinuit de întregul șir de încercări prin care trecuse, epuizat de oboseală și de foame, numărându-și cu îngrijorare morții căzuți în lupte mărunte și inutile, dar, mai presus de orice, ros de o adâncă descurajare, corpul expediționar otoman era doar umbra propriei sale măreții când sfârșise prin a atinge malurile Argeșului, nu departe de cetatea de scaun a țării”.
Aici, într-un loc pe care izvoarele îl numesc Rovine, s-a desfășurat una din cele mai crâncene și mai glorioase bătălii din istoria Țării Românești.
De menționat că, la fel ca Posada lui Basarab I, nici Rovine nu era numele vreunei așezări, râu ori munte, ci e un substantiv comun ce desemnează de regulă un loc, o câmpie mlăștinoasă.
Citește și: De ce sabia lui Ștefan cel Mare nu poate fi recuperată din Turcia? Schimbul propus de Ceaușescu
Sursele istorice consemnează că lupta de la Rovine din 17 mai 1395 a fost o încleștare uriașă, în care oștenii s-au înfruntat corp la corp cu lănci lungi de lemn, în timp ce arcașii români aruncau numeroase săgeți în oștenii invadatori.
O cronică bulgaro-bizantincă arată: „Lănci nenumărate s-au frânt atunci și mulțimea săgeților a fost nenumărată, încât cerul nu se mai putea vedea de desimea lor” și însuși Baiazid s-a înspăimântat și a fugit.
A doua zi dimineață sultanul Baiazid a trecut Dunărea înapoi cu trupele care îi mai rămăseseră, iar amintirea strălucitei victorii de la Rovine va rămâne vie în memoria românilor și datorită binecunoscutei poezii scrisă de Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, ce recompune tabloul strălucitei biruințe a lui Mircea cel Bătrân asupra forțelor otomane.
