Ce oraș a avut prima stradă asfaltată din România? Drumurile din Capitală, pavate cu piatră de acum 200 de ani
Prima stradă asfaltată din România are o vechime de 131 de ani și se află în „orașul de pe Bega” ce aparținea pe atunci de Imperiul Austro-Ungar. Pe de altă parte, drumurile din București au început să fie pavate cu piatră din anii 1830.
Prima stradă asfaltată din România a apărut ca urmare a inițiativei proiectantului-șef al Timișoarei din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Ludwig von Ybl.
După 1890, acesta dorea implementarea unei structuri stradale inelare, care să completeze forma radială a principalelor artere de circulaţie.
Pentru atingerea acestui ţel, a fost necesară realizarea unei legături între Palatul Ancora (sediul autorităţii portuare) şi viitorul amplasament al „Josefstadter Bahnhof” (sau Jozsefvaros Indohaz), actuala Gară de Nord.
Timișoara a avut prima stradă asfaltată din România, în 1895
În perioada în care la Timişoara aveau loc aceste modificări de structură stradală, în Europa Occidentală îşi făcea apariţia o tehnologie de modernizare a căilor de transport asemănătoare celei pe care azi o numim asfaltare.
Și aceasta a fost soluția folosită pentru planurile lui Ludwig von Ybl. Astfel, în 1895, în Timișoara se asfaltează prima stradă din Romînia: Bulevardul Carol I de azi, între străzile Dragalina și Văcărescu, continuată până la str. Iuliu Maniu.
Condiții tehnice: fundație de beton de 15 cm și macadam asfaltat de 6 cm grosime, la prețul de 14 coroane pe metru pătrat și o garanție de 25 de ani.
La scurt timp de la finalizarea lucrării, tot în cursul anului 1895, s-a asfaltat şi segmentul stradal care leagă Piaţa Traian de Fabrica de Bere, partea nordică a străzii Ştefan cel Mare, potrivit ziuadevest.ro.
Pe de altă parte, în vechiul Regat al României situația era diferită. La începutul veacului al XVIII-lea, în București existau patru mari artere de circulație sau, în terminologia vremii, „poduri” care făceau legătura între centrul orașului - care se coagula treptat în jurul Curții Vechi - și periferiile urbei.
Cele patru poduri principale erau: Podul Târgului de Afară (astăzi, Calea Moșilor), Podul Șerban Vodă (actuala Cale Șerban Vodă), Podul Mogoșoaiei (rebotezat după 1878 Calea Victoriei) și Podul Calicilor (după 1878, Calea Rahovei).
Aceste „poduri de pământ” își datorau denumirea atât acoperământului simplu de pământ, cât și faptului că erau înălțate față de proprietățile riverane, profil accentuat de cele două șanțuri de pe margini, după cum scrie Muzeul Municipiului București pe pagina de Facebook a instituției.
Întreținerea acestor patru principale artere de circulație cădea în grija statului, în timp ce restul ulițelor, toate din pământ și executate fără nicio aliniere, se afla în sarcina administrației orășenești și a locuitorilor.
Prima asfaltare majoră din București, între 1910-1916
Primul sistem de pavaj introdus în capitala Țării Românești a fost cel din lemn, constând din bârne groase de stejar, numite podini, lungi cât lățimea drumului (circa opt metri), groase de 25-30 cm și proporțional de late.
Dezavantajele acestui sistem de acoperământ a podurilor erau multe: slaba rezistență, desele accidente, mirosul pestilențial emanat de dejecțiile din cele două șanțuri laterale.
Acestea au făcut ca, începând cu domnia lui Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828) să se pună problema înlocuirii bârnelor de lemn mai întâi cu piatră și bolovani de râu, ulterior cu piatră cioplită regulat, macadam - după numele inginerului scoțian, John MacAdam - și pavaje din asfalt turnat.
Citește și: Orașul în care s-a mers cu prima bicicletă din România. Când au descoperit-o locuitorii din București?
Astfel, până în 1835-1837 se pavează cu piatră străzi în suprafață de 64.380 de metri pătrați. Profilul străzilor începe să se execute convex, scurgerea făcându-se pe margini.
Toate aceste măsuri de îmbunătățire a pavajelor bucureștene se datorează fără îndoială nou-înființatului Birou al Pavajelor, în 1834.
După 1860 se introduce pavajul sistematic cu piatră cioplită, întrebuințându-se în acest scop granit din Scoția și Italia, sau gresie din Belgia și Franța.
„Cu granit de Scoția s-a pavat, de exemplu, o parte din Calea Victoriei, porțiunea din fața Universității și străzile Academiei, Doamnei și Lipscani.
S-a experimentat de asemenea, pavarea străzilor principale cu granitul dobrogean extras din carierele de la Turtucoaia și Iacob Deal, în 1879.
Paradoxal, spre sfârșitul veacului al XIX-lea, revine în actualitate lemnul, de data aceasta sub forma unor dale sau calupuri mici de lemn.
În acest mod se pavează o porțiune a Căii Victoriei, cuprinsă între strada Regală și strada Episcopiei”, se arată în postarea Muzeului Municipiului București.
Citește și: Orașul unde se află cel mai vechi restaurant din România. Mihai Viteazul a mâncat acolo înainte de o bătălie
Prima asfaltare majoră în București a fost făcută ăn perioada 1910-1916, în anii de dinainte de Primul Război Mondial.
După upă 1945 practic toate străzile sunt pavate cu un strat de asfalt așternut pe o infrastructură de beton.
În privința trotuarelor, ele erau realizate majoritar din bazalt. În perioada interbelică s- folosit din ce în ce mai mult asfaltul și în cazul lor.
Cu toate acestea, inclusiv în Capitală mai există străzi care au rămas la stadiul de „drumuri de pământ”, ca acum sute de ani.
