Când au început românii să dea mită? Primele forme de șpagă au fost peșcheșurile și rușfeturile medievale
Când au început românii să dea mită e un subiect vechi de multe secole. Chiar dacă inițial el a avut forma șpăgilor date către înalții demnitari otomani ce stabileau cine și cât domnește în principate obiceiul a intrat adânc în practica poporului, ajungând o adevărată caracatiță.
Definiția pentru mită este relativ simplă, dacă ne uităm în dicționarele explicative.
E o „sumă de bani sau obiecte primite, date ori promise unei persoane, cu scopul de a o determina să-și încalce obligațiile de serviciu sau să le îndeplinească mai conștiincios”,
Ca sinonime la mită, mai regăsim șpaga și șperțul. Sună destul de sec, de limitat față de amploarea și „viermuiala” din culise ale acestui obicei care a cangrenat organismul social și economic românesc.
Tributul plătit de Țările Române către Imperiul Otoman nu era mită
Când zicem mită, probabil că, din automatism, ne-am putea gândi prima oară la tributul pe care voievozii Țărilor Române au fost nevoiți să-l plătească Imperiului Otoman, pentru a asigura liniștea principatelor și a propriilor domnii.
Dar haraciul, așa cum i se spunea tributului, era, practic, o obligație economică oficială, „la vedere”, între două state.
Citește și: Tribunalul Bucureşti judecă azi contestaţia lui Ciprian Ciucu la controlul judiciar în dosarul de mită
El semăna mai degrabă cu o „taxă de protecție” plătită de o țară mai slabă către una mult mai puternică. O realitate ce ne „sună” și astăzi familiară.
În Țara Românească, primul domnitor care a plătit tribut a fost Vlad I Uzurpatorul, în 1395, cel care l-a înlăturat de pe tron timp de aproape doi ani pe Mircea cel Bătrân, în vremea sultanului Baiazid I.
Nu se cunoaște suma plătită de acesta, în schimb se știe că, după reocuparea scaunului domnesc, spre finalul propriei domnii, Mircea cel Bătrân achita otomanilor, la 1415, suma de 3.000 de galbeni, conform istoriaintimp.blogspot.com.
Trebuie spus că galbenul era numele popular dat ducatului austriac, inspirat de modelul celui venețian și a florinului florentin, ce conținea aproximativ 3,5 grame de aur fin.
Asta înseamnă că tributul plătit de domnitor, la acea oră, era de circa 10,5 kilograme de aur.
Treptat, odată cu expansiunea otomanilor, aceasta s-a mărit tot mai mult, ajungând la mijlocul secolului al XV-lea, la 10.000 ducaţi, pentru ca în ultimele două decenii ale secoluluial XVI-lea să atingă 104.000.ducați.
În cazul Moldovei, Petru Aron a fost cel care plătește primul haraci, în vara anului 1456, speriat de puterea otomană care abia cucerise Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, în 1453.
Mihai Viteazul și-a cumpărat tronul, în 1593, cu suma de 1,5 milioane de galbeni
Valoarea acestuia s-a ridicat la 2.000 de galbeni. În general, poziționarea geografică a Moldovei a făcut ca nivelul tributului să fie tot timpul ceva mai mic decât cel fixat Țării Românești.
La urcarea pe tronul Moldovei, în 1457, Ștefan cel Mare a moștenit această obligație și a continuat să plătească tribut vreme de 16 ani, Chiar mărit la 3.000 de galbeni.
Citește și: Primarul din Mangalia, reţinut de DNA pentru 24 de ore. Este suspectat de luare de mită
Dar, în 1473, voievodul a refuzat să mai achite tributul, lucru care, alături de implicarea domnitorului în luptele pentru tron din Țara Românească, a dus la aproape două decenii de conflicte sângeroase cu Imperiul Otoman, presărate cu multe victorii strălucitoare.
În cele din urmă, îmbătrânit, tot mai bolnav, dar și părăsit de puterile creștine, în special de polonezi, Ștefan a fost nevoit să accepte din nou plata tributului.
Documente din 1503 arată că, la 1492, Moldova dădea 4.000 de ducați în schimbul păcii cu otomanii.
Firește și în Moldova cuantumul tributui a crescut ulterior, Petru Rareș plătind, în 1541 - la doar 37 de ani de la moartea tatălui său - nu mai puțin de 30.000 de ducați.
Beneficiarul era sultanul Murad al III-lea, nepotul lui Suleyman Magnificul și primul padișah despre care se știe public că primea și mită.
Dar dacă tributul, oricum l-am interpreta ca semnificație, era o obligație oficială, între state, mita s-a insinuat treptat în relațiile domnitorilor și boierilor români cu înalții demnitari otomani.
Iar prima formă de mită se poate spune că au fost peșcheșurile. Acestea erau plocoane, daruri obligatorii oferite anual sau ocazional către factorii de decizie din Imperiul Otoman, inclusiv marele vizir.
Firește, sultanul își primea cota-parte din orice peșcheș, pentru că, totuși, ele erau înregistrate în documentele financiare ale imperiului, deci aveau tot un statut oficial.
Se consideră că primele peșcheșuri au fost date din politețe, deci benevole. Cu trecerea timpului, tot mai mulți înalți funcționari otomani au pretins să fie recompensați în acest fel.
Nu se ofereau doar sume de bani ci, conform istorie-pe-scurt.ro, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea se ofereau șoimi (70 din Moldova, 20 din Țara Românească și 20 din Transilvania), cai (20 din Moldova și 20 din Țara Românească), blănuri de samur, de râs și de veveriță, stofe fine, dar și colți de morsă.
Pe lângă acestea, românii mai erau obligați să livreze la prețuri preferențiale diverse bunuri, să participe la războaie alături de turci, să trimită pe cheltuială proprie meseriași cu diverse specializări, să le transporte felurite bunuri.
Dar granița dintre oficial și neoficial a devenit tot mai subțire, din momentul în care nefericitele lupte pentru obținerea tronului în Țara Românească și Moldova între diverși pretendenți au devenit, cu rare excepții, o normalitate. Una de pe urma căreia demnitarii otomani s-au grăbit să profite.
Așa au apărut rușfeturile, adică mita propriu-zisă, cea care nu era înregistrată în niciun act și intra direct în vistieria beneficiarului.
Iar acest obicei va deveni, treptat, tot mai împovărător, depășind ca valoare chiar și haraciul ori peșcheșurile.
Cine voia să-și „cumpere domnia” ori să se mențină pe tron avea de plătit sume uriașe pentru asta.
Citește și: Certificatele de deces, eliberate la Spitalul de Urgență din Constanța cu mită. 3 asistente reținute
Chiar și Mihai Viteazul, în 1593, pentru a putea obține tronul Țării Românești, a plătit, îndatorându-se până peste cap, o mită absolut imensă, de 1,5 milioane de galbeni, către diverși demnitari otomani, potrivit historia.ro.
Sistemul rușfetului - numit și „mâzdă” sau „șfănțuială” - a ajuns atât de practicat, încât făcea parte din ansamblul formulelor de politețe, iar persoanele oficiale le pretindeau pe față.
Corupția a atins cele mai înalte forme mai ales începând cu sultanatul lui Murad al III-lea, nepotul lui Suleyman Magnificul, care a condus Imperiul Otoman în perioada 1574-1595.
Surse otomane și habsburge îl acuză de a fi acceptat beneficii imense, inclusiv 200.000 de ducați de la un funcționar pentru a obține guvernarea în Tripoli și Tunisia, întrecând astfel mita pe care o luase marele vizir de la rivalul funcționarului pentru acel post.
Ulterior, la fel cum multe mâncăruri ajunse în Țările Române pe filieră turcească au devenit „tradițional românești”, și obiceiul rușfetului, adică al mitei, a căpătat, treptat, tente tot mai autohtone, ajungând un fel de lege nescrisă a societății, prezentă și în perioada monarhiei și în cea comunistă, precum și în cea post-comunistă.
