Orașul în care s-a mers cu prima bicicletă din România. Când au descoperit-o locuitorii din București?

Prima bicicletă din România a fost văzută pe străzile unui oraș din Transilvania, la câteva decenii după inventarea ei.

Sigur, se poate spune că a fost prima bicicletă de pe actualul teritoriu al țării noastre, dat fiind că, la aea dată, Baia Sprie aparținea de Imperiul Austro-Ungar.

Dar năstrușnica invenție a ajuns și în București, la scurtă vreme, după care și-a continuat parcursul de cucerire a întregii societăți, dar și a lumii.

Baia Sprie, orașul unde a apărut prima bicicletă din România

Povestea bicicletei începe, de fapt, în 1817, când baronul german Karl Drais a prezentat „mașina de alergat” sau „Draisine”, un vehicul din lemn cu două roți și un ghidon rudimentar.

Nu avea pedale, iar utilizatorul stătea călare și împingea cu picioarele de pământ, în stilul Fred și Barney din desenul animat „Epoca de piatră”, cunoscut și multor generații de români. 

Era o alternativă la cai, în vremuri în care foametea și războaiele afectau disponibilitatea animalelor de povară.

Citește și: Orașul unde se află cel mai vechi restaurant din România. Mihai Viteazul a mâncat acolo înainte de o bătălie

Dar prima bicicletă cu pedale a fost invenția scoțianului Kirkpatrick Mac Millan, în vara anului 1839.

Mac Millan, un fierar din provincia scoţiană Dumfrieshire, a realizat prima bicicletă funcţională după patru ani de experimentări intense. Mai încercaseră şi alţii, dar fără succes.

Bicicleta lui Mac Millan era perfect echilibrată şi avea două roţi cu jenţi din fier.

Roata din faţă, care putea fi manevrată cu uşurinţă şi avea circa 75 de centimetri în diametru, şi roata din spate, acţionată de pedale şi fiind cu vreo 25 de centimetri mai mare, făceau din bicicleta lui Mac Millan un vehicol uşor manevrabil la viteze destul de ridicate.

Dar dimensiunea prea mare a acesteia a făcut-o, în curând, neinteresantă și a urmat următorul pas în dezvoltarea ei.

Astfel, bicicleta - sau velocipedul, pe atunci - a ajuns populară de-abia în 1861, când doi francezi, Pierre Michaux şi fiul său Ernest, au construit un vehicul a cărui roată frontală avea două pedale.

Noul model a primit numele de velociped sau de „ zgâlţâitoare de oase” din cauza călătoriei inconfortabile şi adesea violente pe care trebuia să o suporte cel ce îl folosea.

Motivul zdruncinăturilor era faptul că acest velociped era construit în întregime din lemn, apoi a primit anvelope metalice, iar contactul dintre aceste materiale şi piatra cubică a drumurilor, de exemplu, ducea la o călătorie cu clănţăneli de dinţi.

În jurul anului 1870 au apărut primele vehicule integral metalice, cu câteva modificări importante.

Citește și: Când a apărut primul telefon fix în România? Prima linie telefonică, instalată într-o casă particulară în 1890

Una dintre acestea a constat în faptul că roata mai mare din faţă a devenit şi mai mare, începând să fie proiectată în funcţie de lungimea maximă a picioarelor utilizatorului, deoarece s-a descoperit că, cu cât era mai mare, cu atât creştea şi distanţa parcursă la o singură apăsare de pedală.

A doua modificare, mai importantă decât prima, a fost folosirea anvelopelor din cauciuc masiv.

De asemenea, modelele au ţinut cont şi de necesităţile femeilor, apărând astfel tricicleta pentru adulţi pe care acestea o puteau folosi chiar şi dacă purtau fuste lungi.

În pofida îmbunătăţirilor aduse, a persistat problema găsirii unor roţi mai confortabile şi mai practice.

Deşi cauciucul folosit la anvelopele roţilor de bicicletă a fost de mare ajutor, acesta nu rezista la variaţiile de temperatură. Pe vreme rece se usca şi devenea fragil, iar pe caldură se înmuia şi devenea lipicios. 

Situația s-a schimbat după ce Charles Goodyear, fiul unui negustor din New Haven, SUA a găsit soluţia în momentul în care a vărsat accidental sulf şi cauciuc pe o plită încinsă din atelierul său.

Rezultatele acestui accident au fost uimitoare. El a descoperit cu stupoare că materialul rămăsese lipicios, iar când a expus cauciucul contaminat cu sulf la temperaturi deopotrivă ridicate şi scăzute, a observat că acesta nu-şi pierdea proprietăţile.

Ulterior, procesul prin care se adăuga sulf cauciucului, pentru ca acesta să-şi păstreze consistenţa, a primit numele de „vulcanizare”.

Curând, au apărut alte invenţii care au transformat bicicleta într-un vehicul ce a rămas în mare parte neschimbat până în prezent.

În anul 1876, Archibald Sharp, un inventator londonez, a introdus roata cu spiţe de întindere, a cărei greutate redusă şi rezistenţă ridicată a dus la lărgirea posibilităţilor de proiectare şi la producerea unei game variate de biciclete.

Apoi, în 1885, John Kemp Starley (Marea Britanie) a inventat „bicicleta de siguranță”, cu două roți egale și un sistem de transmisie cu lanț.

Era mult mai stabilă și ușor de folosit. Din acel moment, bicicleta a devenit cu adevărat accesibilă pentru mase.

Bicicleta cu roți egale a apărut în 1885

La sfârşitul secolului al XIX-lea, anvelopele de biciclete erau produse în continuare din cauciuc masiv, însă într-o zi din anul 1887, fiul de patru ani a lui John Dunlop i s-a plâns că tricicleta lui îl zgâlţia prea tare.

Răspunsul lui Dunlop? A realizat o anvelopă „pneumatică” sau umplută cu aer pentru tricicleta fiului său. Iar invenţia a dat rezultate.

Citește și: Prima motocicletă de serie din lume a apărut în 1894. Putea atinge viteza de 40 km/h. Cum funcționa motorul?

Dintr-o dată fiul său se deplasa pe o pernă de aer plasată între cauciuc şi janta roţii, astfel că toate şocurile erau acum absorbite de această parte a anvelopei, nu de cel care mergea pe bicicletă.

În 1890, anvelopa pneumatică era produsă în masă, având ca rezultat nu doar creşterea gradului de confort al bicicletei, ci şi adoptarea modelului de bicicletă cu două roţi egale – model popular şi la ora actuală.

Dar care e povestea bicicletei în România? Un biciclu care a circulat în jurul anului 1868 în orașul Baia Sprie și care se pare că a fost în proprietatea unui farmacist sau poștaș este expus la Muzeul de Istorie și Arheologie din Baia Mare, potrivit historia.ro.

Acesta poate fi considerat drept prima bicicletă pe care s-a mers într-o oraș de pe actualul teritoriu al țării, dat fiind că, la acea dată, Baia Sprie aparținea de Imperiul Austro-Ungar, abia înființat cu un an înainte.

În 1870, în presa locală din Arad este semnalat primul velociped din oraș, având roțile din fier și cu obadă din lemn.

De asemenea, în orașul Sebeș (județul Alba), în 1880, putea fi văzut pedalând un oarecare Ferdinand Erlich, mare pasionat de cicloturism în epocă.

La Muzeul de Istorie și Arheologie din Brașov este, de asemenea, expus un biciclu, fabricat cel mai probabil în jurul anilor 1870. 

Citește și: Când s-a inventat programul de lucru de 8 ore pe zi? Weekendul liber nu exista în perioada regimului Ceaușescu

La Muzeul Tehnic „Dimitrie Leonida” din București, alături de mai multe biciclete din anii 1950, sunt expuse şi două bicicluri: unul din lemn și fier și un altul din fier, ultimul fiind foarte asemănător cu celebra „mașină de alergat” a primului campion la ciclism al României, marele velocipedist D. Dumitrescu.

Există date referitoare la faptul că, în 1882, biciclul este folosit ca mijloc de locomoție în Bacău de către un excentric, salariat al fabricii de hârtie „Letea”.

Bucureștenii au văzut prima bicicletă prin 1874

Apoi, în 1883, un anume Alexandru Tusek mergea pe velociped pe străzile din Cluj, „stârnind curiozitatea și admirația publicului”.

În 1888, cu prilejul unei curse de alergare organizate de Clubul atletic din Cluj, Kolozsvári Atlétikai Club (KAC), pe ruta Cluj-Napoca – Aiud, concurenții au fost însoțiți pe traseu de cicliști pe bicicluri, ocazie cu care se pare că a fost și primul contact al locuitorilor din Aiud cu biciclurile.

În privința Bucureștiului, se pare că englezul Murfilson, membru al trupei franceze de circ „Jean Gauthier”, a prezentat în anul 1874, în cadrul spectacolelor oferite la București și Pitești, acrobații pe un biciclu din lemn.

Unii autori îl menționează pe Murfilson drept cel care ar fi arătat primul „velociped” populației bucureștene.

Istoria „mașinii de alerga”t a lui Murfilson este una de poveste: ajuns cu caravana spectacolelor la Pitești, spre sfârșitul anului 1874, „circarul” nu a mai avut bani să își achite mesele la restaurant și se spune că ar fi amanetat biciclul.

Cui? Ce s-a întâmplat după? Nu se știe, dar un biciclu a fost văzut, după aceea, pe străzile Piteștiului.

Ulterior, bicicleta s-a transformat, ajungând de la o curiozitate, la o obișnuință, o normalitate, dar și o industrie de multe milioane de dolari.

Și multe generații de români au visat ori chir au avut, în copilăria lor, celebrele biciclete Pegas, cu șa scurtă ori lungă ori au învățat să meargă pe două roți direct pe mai marile biciclete Tohan.

Azi, bicicletele au ajuns la o complexitate incredibilă, cele ale cicliștilor profesioniști devenind adevărate minuni ale tehnicii, la fel ca Formula 1 ori Moto GP. Dar ceva tot nu s-a schimbat: se pedalează tot pe două roți...