Singurul imperiu al românilor din istorie a fost creat cu aproape 150 de ani înainte de înființarea principatelor Moldovei și Țării Românești și a fost un „jucător” major în zona Balcanilor, rival al celui bizantin.
La originea sa a stat o răscoală a vlahilor și bulgarilor contra stăpânirii Imperiului Bizantin, revoltă începută în anul 1185 și condusă de frații Asan.
Care a fost singurul imperiu al românilor din istorie? A durat 235 de ani. Rival al celui bizantin
Termenul de vlah este o veche denumire a populațiilor romanizate din Europa Centrală și Europa de Est, de o parte și de alta a Carpaților, Dunării și Prutului, anume daco-românii, aromânii, megleno-românii și istroromânii.
În timpurile de la întâlnirea celor mileniilor I și II, de la nord de Dunăre până în Munții Balcani (Haemus) trăiau comunități de români (vlahi) populație romanizată împreună cu alte seminții, în principal bulgari, dar și rămășițe ale vechilor stăpâniri romane sau ale popoarelor migratoare.
Se ocupau mai les cu creșterea animalelor - altfel spus, oieri - dar serveau și ca mercenari în armatele bulgărești și mai apoi bizantine.
Citește și: Cine a fost Orban-dacul, care a contribuit la căderea Constantinopolului? Ce a făcut pentru Mahomed?
La sudul Dunării, comunități vlahe puteau fi întâlnite în zona Greciei, Macedoniei şi a Bulgariei. Trăiau amestecaţi printre amalgamul de populaţii, care se aşezaseră de-a lungul secolelor peste neamurile romanizate din Balcani.
Teritoriul respectiv se se numea Moesia sau Misya/Mysia motiv pentru care vlahii erau numiți „misieni” în scrierile bizantine.
De altfel, croniarul bizantin și secretar imperial, Niketas Choniates, scria în „Istoria” sa că „înainte se numeau misieni iar acum își zic vlahi”. Iar un alt cronicar bizantin, Laonikos Chalkokondyl, nota că „vlahii din Pind vorbesc limba dacilor”.
Frații Petru și Asan, cei care au creat Țaratul vlaho-bulgar - Foto: arhiva
Trebuie menținat că, între anii 681-1018 a existat ceea ce se numește în istorie Primul Țarat Bulgar care, la apogeul puterii sale, se întindea de la Marea Neagră până la Budapesta de azi și de la Nipru (azi în Ucraina) până la Marea Adriatică.
Dar în 1018, acest stat a fost cucerit de Imperiul Bizantin, După aproape 170 de ani de la acest moment, a izbucnit o revoltă ce avea să ducă la înființarea unui alt țarat. Istoricii români, în frunte cu Nicolae Iorga, i-au spus Țaratul româno-bulgar sau vlaho-bulgar, în timp ce cei bulgari îl numesc Al doilea țarat bulgar.
Termenul de „țar” provine din cel latin de „Caesar”, care reprezenta „rege” în ierarhia imperială romană, în timp ce pentru a desemna „împăratul” - principalul conducător politic - era folosit termenul de „Augustus”.
Dar țarii româno-bulgari s-au autoinitulat împărați, chiar dacă titulatura nu le-a fost recunoscută și de suveranii bizantini, continuatorii tradiției imperiale romane.
Frații Petru și Asan, fondatorii singurului imperiu al românilor
Revenind la momentul declanșării revoltei, fiscalitatea excesivă impusă vlahilor care locuiau în zona Munţilor Haemus de regimul împăratului bizantin Isaac II Angelos (1185-1195), a condus la o violentă răscoală antibizantină, izbucnită în toamna anului 1185.
În fruntea mişcării care aduna laolaltă atât vlahi cât și bulgari, s-au impus doi frați vlahi, Petru și Asan. Răscoala s-a încheiat cu constituirea între Munţii Balcani şi Dunăre a Ţaratului Vlaho (Româno)-Bulgar, considerat prima manifestare statală a romanităţii orientale.
Despre originea lui Petru și Asan vorbește același cronicar bizantin, Nicetas Choniates, contemporan cu evenimentele.
Citește și: Care au fost primii domnitori care au plătit tribut turcilor? Ce sumă trebuia să dea Ștefan cel Mare
Acesta precizează că cei doi proveneau din neamurile vlahilor care locuiau undeva în zona Târnovo. „Acei barbari ce locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Hemus şi care înainte se numeau Mysi, iar acum se chiamă Vlahi”, scria Choniates, potrivit adevarul.ro.
Dacă în prima fază a răscoalei rolul conducător i-a revenit, se pare, lui Petru, după 1186-1187 Asan s-a impus ca lider incontestabil, căci, aşa cum consemna tot Choniatae, „era deosebit de isteţ şi foarte capabil să născocească ce era de folos în situaţiile fără ieşire”.
La începutul anului 1187, relatează acelaşi cronicar, vlaho-bulgaro-cumanii „năvălesc în părţile Agathopolisului (n.r. - Ahtopol) şi pradă cumplit [ţinuturile] acestea”.
Imperiul Bizantin a replicat printr-o amplă contraofensivă încheiată cu victoria armatei imperiale de la Lardeea, la 11 octombrie 1187. Forţele imperiale eşuează în tentativa de a cuceri cetatea Lovitzon (Lovec) în primăvara anului 1188.
Singurul succes mai important obţinut de către acestea l-a reprezentat capturarea soţiei lui Asan şi a fratelui acestuia, Ioniţă, care va rămâne ostatic la Constantinopol.
Constituit ca stat de colaborare etnică, a vlahilor cu bulgarii, Ţaratul Vlaho-Bulgar, în fruntea căruia se vor succeda până la mijlocul deceniului 6 al secolului al XIII-lea suverani din dinastia vlahă a Asăneştilor, va evolua însă în tradiţia statală bulgară şi bizantină, erijindu-se în succesorul şi moştenitorul legitim al Primului Ţarat Bulgar, dar și al Imperiului Bizantin.
Întinderea Țaratului vlaho-bulgar în 1242, teritoriile cu gri indicând zonele cucerite de mongoli în urma invaziei din 1241 - Foto: arhiva
Pe plan extern, în timpul domniei Asăneştilor, Țaratul s-a aflat aproape neîntrerupt în conflicte armate cu puterile vecine, atât catolice – Imperiul Latin de Constantinopol şi Ungaria – cât și ortodoxe – Imperiul Bizantin și apoi Imperiul Grec de Niceea.
Pe plan intern, între 1187 şi 1256, tronul vlaho-bulgar a fost ocupat de 8 ţari din dinastia Asăneştilor, dar lupta pentru putere în sânul familiei a fost una acerbă.
Acest lucru este reliefat şi de faptul că dintre cei 8 suverani de origine vlahă, 6 şi-au încheiat domniile în mod violent, îndepărtaţi de la putere sau suprimaţi de rude apropiate.
Astfel, cinci împărați au fost asasinați, unul a fost orbit, altul a încetat din viaţă în condiţii obscure, care nu exclud însă asasinatul, şi doar unul singur a murit, cu certitudine, de moarte naturală.
Așa se face că, în anul 1196, pe când se afla în plină ascensiune politică, Asan avea să piară în mod violent, asasinat de un văr de-al său, Ivanco.
Citește și: Bătălia uitată a lui Mihai Viteazul. A adus prima unire a celor trei Țări Române. De ce e ignorată?
Despre sângeroasele evenimente petrecute la Târnovo au scris pe larg cronicarii bizantini, Niketas Choniates şi Georgios Akropolites, ultimul preluat de un alt autor, Theodoros Skutariotes, care sunt unanimi în a susţine că firea violentă a lui Asan a grăbit consumarea tragicului deznodământ.
Moartea lui Asan a aruncat Ţaratul Vlaho-Bulgar într-un scurt şi violent război civil care i-a opus pe Ivanco, autorul asasinatului - care a încercat să ocupe tronul cu sprijinul unei facţiuni vlaho-bulgare ostile Asăneştilor şi cu concursul militar al Imperiului Bizantin - şi pe Petru, fratele şi asociatul la domnie al defunctului ţar, susţinut de o facţiune favorabilă dinastiei legitime.
După o serie de confruntări miliare, Petru avea să tranşeze disputa în favoarea sa, Ivanco fiind obligat să se refugieze la Constantinopol.
Al doilea ţar vlaho-bulgar, Petru (1196-1197) a fost, alături de fratele său Asan, conducător al răscoalei antibizantine vlaho-bulgare.
Conform relatărilor cronicarilor bizantini, în faza de debut a răscoalei antibizantine a vlahilor şi bulgarilor, cuprinsă între 1185 şi 1187, lui Petru i-a revenit, se pare, rolul principal în conducerea acesteia.
În acest context, el s-a autoproclamat împărat, însuşindu-şi însemnele puterii imperiale, diadema de aur şi încălţămitea de purpură, fapt confirmat de cronicarul Niketas Choniates.
Acesta consemnează că „unul dintre cei doi fraţi, Petru, îşi încununează capul cu o coroniţă de aur şi-şi pune în picioare încălţăminte de culoare roşie”, la fel ca împărații vechiului Imperiu Roman.
Citește și: Care a fost cea mai mare bătălie a românilor contra Imperiului Otoman? Victoria ce a rescris istoria
După învestirea ca ţar a lui Asan, recomandat de calităţile militare şi politice demonstrate pe parcursul luptelor cu Bizanţul, Petru s-a văzut silit să accepte a doua poziţie în ierarhia politică a Ţaratului Vlaho-Bulgar devenind asociatul la domnie al fratelui său.
Funcţia i-a asigurat guvernarea, într-un regim de autonomie deplină, a regiunilor răsăritene ale Ţaratului Vlaho-Bulgar, cunoscute sub numele de „Ţara lui Petru”, dar Petru era numit totodată „împărat al Greciei”.
Primul imperiu al românilor a durat până în 1422
În momentul în care Asan a fost asasinat de Ivanco, Petru nu s-a aflat, se pare, la Târnovo.
Acest lucru i-a permis ca, susţinut de facţiunea internă favorabilă Asăneştilor, să anihileze, la capătul unui scurt război civil, încercarea lui Ivanco de a uzurpa puterea cu concursul militar al Bizanţului.
Prin succesul obţinut Petru a ocupat tronul Ţaratului Vlaho-Bulgar. Asociindu-şi la domnie al treilea frate, cel mai tânăr, Ioniţă, care evadase din captivitatea bizantină, Petru a continuat politica agresivă lui Asan în relaţiile cu Bizanţul.
Acest lucru e confirmat de Niketas Choniates, care susţine că „nimeni dintre noi nu a mers împotriva lui Petru, nici nu putea să o facă”, dimpotrivă, acesta „devasta pe cât îi stătea în putinţă ţara romeilor (n.r. - Imperiul Bizantin).
Ioan Asan al II-lea, fiul lui Asan, unul dintre frații fondatori ai Țaratului vlaho-bulgar, a fost al cincilea conducător din dinastia Asăneștilor - Foto: arhiva
În calitate de principal suveran, Petru a domnit însă puţin timp. Ţarul vlaho-bulgar şi-a încheiat domnia în condiţii la fel de violente ca şi fratele său, în 1197, el pierind străpuns de sabia „unuia dintre oamenii din neamul său”.
I-a succedat la tron fratele şi asociatul său la domnie, Ioniţă Asan, care a domnit între 1197-1207. El a fost cunoscut și ca Ioniță Caloian, adică „cel frumos, cel bun”.
Deși a avut un rol neînsemnat în răscoala condusă de frații săi mai mari, fiind o vreme și ostatic la Constantinopol, Ioniţă Caloian este considerat cea mai mare personalitate a vlahilor balcanici”.
În timpul domniei sale Ţaratul Vlaho-Bulgar se afirmă incontestabil ca principala putere a Peninsulei Balcanice.
Cum arătam mai sus, Ioniță reușește să fugă din captivitatea bizantină după moartea lui Asan și ajunge la Târnovo und e asociat la tron de celălalt frate mai mare, Petru.
Pe plan extern, întreaga sa politică a vizat tranformarea țaratului într-o mare putere şi impunerea lui ca un factor de decizie în relaţiile internaţionale.
Relaţiile cu cumanii nord-dunăreni, inaugurate de fraţii săi, au fost continuate şi extinse, el însuşi fiind căsătorit cu o prinţesă cumană.
Citește și: Bătălia care a oprit Ungaria să ocupe Țara Românească. Unde a avut loc lupta de la Posada, de fapt?
Alianţa cu cumanii i-a asigurat permanent, de altfel, un sprijin militar substanţial şi redutabil, deosebit de util, în timpul neîntreruptelor sale campanii militare.
După o acalmie de câţiva ani, în 1199-1200, perioadă în care şi-a consolidat poziţia internă, Ioniţă a reluat ostilităţile militare împotriva Imperiului Bizantin.
Întinse teritorii din Thracia şi de pe litoralul vest-pontic, între care importantul centru urban Varna, trec sub stăpânirea suveranului vlaho-bulgar.
Prelungite până în anul 1202, când între cele două părţi se încheie definitiv pacea, ele i-au asigurat, în urma victoriilor obţinute, extinderea teritorială a statului în centrul şi estul Peninsulei Balcanice în detrimentul stăpânirilor Bizanţului.
Pe de altă parte, ofensiva spre vest l-a adus în conflict cu Regatul Ungariei, pentru stăpânirea zonei Simium-Belgrad-Branicevo, ocupată prin 1201-1202 şi pentru influenţă politică în Serbia.
Conflictul cu regatul condus de dinastia de Anjou a fost tranşat de Ioniţă Asan, în 1203, în favoarea sa, dar el a indus o stare tensionată în relaţiile dintre cele două state, ce se va menţine până la moartea ţarului vlaho-bulgar.
Refuzul autorităţilor bizantine de a-i recunoaşte titlul imperial l-a determinat să se orienteze spre tratative cu papa Inocențiu al III-lea.
Ţarul de la Târnovo i-a solicitat pontifului roman, în schimbul acceptării unirii Bisericii Vlaho-Bulgare cu Biserica Romei, recunoaşterea titlului imperial pentru sine şi a celui de patriarh pentru mitropolitul Vasile, şeful Bisericii Vlaho-Bulgare.
Deschise în 1199, din iniţiativa suveranului de la Târnovo, negocierile se vor prelungi până în toamna anului 1204.
După ce, la 25 februarie 1204, Papa îl recunoştea ca „rege al bulgarilor şi blachilor”, iar pe mitropolitul Vasile ca „arhiepiscop primat al întregii Bulgarii şi Blachii”, la 8 noiembrie acelaşi an, Ioniţă Asan era încoronat de legatul papal, cardinalul Leon.
Pretenţiile de dominaţie ale cruciaţior apuseni instalaţi la Constantinopol după cucerirea capitalei bizantine, în 1204, l-au adus în conflict cu aceştia.
La 15 aprilie 1205, susţinut de cumani, Ioniţă nimicea la Adrianopol forţele cruciate, bătălie în care, susţine cronicarul Niketas Choniates, a căzut „floarea trupelor latine şi cei mai vestiţi luptători ai lor cu lancea”.
Însuşi împăratul Balduin I al noului Imperiu Latin al Constantinopolului - care a durat, de altfel, doar până în 1261 - a fost făcut prizonier şi va muri în captivitate la Târnovo.
Între 1205-1207, Ioniţă Asan a continuat acţiunile împotriva statelor cruciate din Peninsula Balcanică, înregistrând noi succese.
Acţiunile sale militare au vizat îndeosebi teritoriile Regatului Latin de Thessalonik, constituit de şeful cruciat, marchizul Bonifaciu de Montferrat, ucis de altfel într-o ciocnire cu vlahii, în 1207.
Dar nici Ioniță n-a scăpat de un sfârșit violent. La 8 octombrie 1207, în timp ce asedia Thessalonikul, el moare în condiţii obscure.
Deși unii au invocat cauze naturale, se pare că țarul a fost asasinat în urma unui complot condus de căpetenia cumană aliată Manastras, instigat chiar de soția de Ioniță și de nepotul acestuia, Boris, cel care-i va și urma la tron.
Pe lista țarilor din dinastia vlahă a Asăneștilor ultimul va fi Ioan al III-lea Asan (1279-1280), ulterior tronul fiind preluat de reprezentanți ai dinastiilor Terter (bulgari de origine cumană), Smileț și Borgighin.
Dar țaratul își va pierde mult din putere și influență după marea invazie mongolă din anul 1241, cei care l-au și impus pe tron pe primul țar de după Asănești, Gheorghi I Terter (1280-1292)
Asăneștii revin la conducere în 1323, dar în varianta dinastiei Asan-Șișman, care va conduce imperiul până la 1422, ultimul țar fiind Constantin al III-lea Asan, când va fi cucerit de nou mare forță a timpului, ce va stăpâni zona vreme de 500 de ani, Imperiul Otoman.
