O docudrama în curs de difuzare pe Netflix despre regina Cleopatra, în care aceasta este prezentată ca fiind de culoare, a stîrnit enorme controverse, mai ales în Egipt.
Un avocat a depus o plîngere în care acuză faptul că producția Netflix încalcă legile privind mass-media din Egipt și că urmărește "ștergerea identității egiptene". Zahi Hawass, un proeminent egiptolog, fost ministru al antichităților, a declarat într-un interviu pentru un ziar egiptean că este o ipoteză complet falsă.
Cleopatra, care s-a născut în orașul egiptean Alexandria în anul 69 î.Hr. și a devenit ultima regină a unei dinastii de limbă greacă fondată de generalul macedonean Ptolemeu al lui Alexandru cel Mare, „era greacă, ceea ce înseamnă că avea pielea deschisă, nu neagră". Adăugînd că Netflix „dorește să provoace confuzie prin răspîndirea unor fapte false și înșelătoare, potrivit cărora originea civilizației egiptene este neagră", „încearcă să promoveze gîndirea afrocentrică care include sloganuri și scrieri care vizează denaturarea și ștergerea identității egiptene" și a cerut egiptenilor să ia atitudine împotriva corporației. Iar în replică canalul de documentare al televiziunii de stat egiptene, Al Wathaeqya, a promis că va realiza propriul documentar despre Cleopatra, cu propria reprezentare a pigmentării acesteia.
Nu e prima „ispravă” de acest gen a Netflix-ului. Un alt serial al cărei a treia serie va debuta în curînd, Bridgerton, a inventat în pofida oricărei logici istorice, aristocrați englezi de culoare. După cum în filmele și serialele de peste Ocean au devenit practic nelipsite personaje cu diferite identități etnice și sexuale, indiferent dacă acest lucru are sau nu sens în logica scenariului.
Netflixul, Cleopatra și „marea teorie woke”
De altfel începînd de anul viitor la Hollywood nu vor mai putea concura la Oscar decît filme care respectă cote obligatorii pe aceste categorii. Într-un interviu care în ultimele zile a ajuns pe YouTube la aproape 1,5 milioane de vizionări și peste 10 mii de comentarii un foarte cunoscut actor american, Richard Dreyfuss, se declară dezgustat, indignat, de introducerea unor astfel de criterii artificiale.
Este probabil și aceasta o explicație pentru care de cîțiva ani audiențele de la ceremoniile premiilor Oscar literalmente s-au prăbușit și sunt destule voci care spun că un premiul Oscar a devenit între timp un bun motiv să eviți să vizionezi respectiva producție cinematografică.
Controversa legată de Cleopatra transmite un semnal important, ilustrează faptul că în cea mai mare parte a spațiului extra-occidental problema identității cu care jonglează elitele culturale și politice occidentale este privită foarte diferit, drept ceva fundamental cu care nu te poți juca.
Surprinse cu siguranță de amploarea și virulența acestor critici elitele în cauză au încercat să inventeze în contrapartidă un argument care în sine ilustrează conceptual maniera de gîndire „woke” în care totul este fluid, nu mai există repere biologice sau morale, la nivel social totul este construit în dimensiunea unică a relației dintre opresori și oprimați. Vorbind despre indignarea poporului egiptean un articol din New York Times citează argumentul unui istoric potrivit căruia "deși dovezile privind ascendența și atributele sale fizice nu sunt concludente, Cleopatra era de culoare din punct de vedere cultural".
A fi „de culoare din punct de vedere cultural” se traduce în opinia acestuia prin faptul că Cleopatra a fost "parte a unei culturi și a unei istorii care a cunoscut opresiunea și triumful, exploatarea și supraviețuirea". Sigur această manieră de a prezenta lucrurile ignoră complet faptul, dacă ar fi să limităm totul la acest tip de interpretare simplistă, că în sine regimul faraonilor din Egipt nu a fost nici pe departe o „societate incluzivă”, sintagmă extrem de dragă activiștilor „woke”, a fost la rîndul său timp de milenii întregi unul opresiv.
Mulți ar putea considera la noi că astfel de interpretări în cheie radical ideologică, care uneori ajung în zone aberante, ca în cazul unei personalități media de stînga din America, Emma Vigeland, care crede că a condamna violența din stațiile și vagoanele de metrou (în New York a ajuns o adevărată problemă) este o atitudine dezumanizantă caracteristică privilegiaților burghezi, ar fi ceva marginal, excentric.
Însă nu este deloc așa
Acest curent radical a devenit extrem de influent în interiorul Partidului Democrat din Statele Unite, în spațiul academic, în cel mediatic, chiar și în corporații. Toate instituțiile, nu doar cele politice, ci și mass media, industriile creative, instituțiile culturale, universitățile, școlile sunt acum sub controlul acestei noi elite care, spune într-un dialog recent pe Triggernometry profesorul de sociologie britanic Matthew Goodwin, „au valori care sunt foarte diferite de valorile pe care le au majoritatea conaționalilor lor”.
Adăugînd că „dacă vechea elită obișnuia să-și marcheze statutul privilegiat în societate prin avere, prin vacanțele exclusiviste și hainele de firmă, noua elită și-l marchează prin faptul că este contra-culturală criticînd, dacă nu chiar repudiind, instituțiile naționale cultura și tradițiile naționale”.
O extinsă cercetare sociologică din 2019 din Statele Unite releva că segmentul cu simpatii ideologice radicale de stînga era de aproximativ 8 procente. Numai că aceștia erau în majoritate copleșitoare persoane care absolviseră marile universități, aveau venituri ridicate și, foarte important, dețineau majoritatea pîrghiilor de putere din stat, din spațiul politic, din mass media, din zona academică și corporații. Astăzi, practic în toate democrațiile occidentale există această "nouă elită" dominantă.
Nu este un fenomen recent
Daniel Bell făcea observația că încă din anii ’70 pe măsură ce elita radicalizată pe băncile universităților tranzita și acapara treptat mai toate instituțiile devenea în mod deschis contra-culturală. Ipocrizia sesizată de ceilalți fiind aceea că în timp ce era în regulă să critici identitatea, istoria și cultura grupului majoritar din propria ta țară, era interzis să faci asta pentru orice alt grup din lume sau pentru orice grup minoritar din interior. Am asistat în Occident, inclusiv în Europa, la o tranziție radicală de la o cultură care prețuia demnitatea, onoarea, curajul la una care celebrează victimizarea.
„Vocabularul „woke” a devenit un element de status pentru membrii acestei noi elite”, observă Matthew Goodwin, „o dovadă a superiorității lor morale, un sistem de semnalizare pe care îl pot folosi pentru a le transmite celorlalți din elită că sunt virtuoși, că sunt drepți, că au vocabularul necesar pentru a se califica ca membri cu drepturi depline”. În acest vocabular cuvinte precum Ccisgender, heteronormativ, vinovăție albă, privilegiu alb, etc sunt obligatorii. Este în esență o nouă religie, spune el, pentru o nouă elită care impune o nouă ierarhie morală în societate în care ceilalți, restul societății, sunt expediați la periferie. O credință de lux, ipocrită, pentru că, pe de o parte, promovează politici precum imigrația liberă, granițele fluide, identitatea de gen radicală în școli și universități, dar adesea nu trebuie să sufere direct consecințele acestor decizii.
O "mare teorie a fenomenului woke"
Dr. James Lindsay, autor, podcaster, matematician, una dintre cele mai articulate voci critice în privința fenomenului Woke, îl descrie drept "Maoism cu caracteristici americane". Ținta acestuia fiind, spune el, și cu bun temei, distrugerea civilizației occidentale. James Lindsay a scris cîteva cărti pe această temă, ("Cynical Theories", "Race Marxism") și are un podcast, "New Discourses". Pe 30 martie a ținut un discurs de 30 minute în Parlamentul European, "Woke, a culture war against Europe") în care expune ceea ce am putea numi o "mare teorie a fenomenului woke", cu punctele de plecare, evoluție, direcții de acțiune.
În opinia sa feminismul radical, reprezentat de mișcarea #metoo, teoria rasială critică, așa numita teorie „queer” care susține că nu există genuri biologice, identitatea sexuală fiind una fluidă, un construct cultural și social, sau teoria postcolonială, legate împreună prin ceea a primit numele de intersecționalitate, sunt toate derivate ale marxismului cultural.
Pe toate aceste direcții se acționează în direcția transformării radicale a societății. Unii o fac din fanatism ideologic, alții din interes financiar (de pildă „green dealuri” furnizează enorme injecții financiare, transferuri de capital de la stat, prin subvenții motivate de lupta cu „schimbările climatice”), alții din oportunism. Și ca o ultimă observație să nu credem că suntem imuni la astfel de presiuni ideologice din moment ce acest curent radical, progresismul, este foarte influent la Bruxelles. Deja prin universitățile din țară, la sugestia Ministerului Educației au început să fie adoptate „carte ale diversității”.
