Cu vorba bună nu mai merge. Degeaba se fac analize peste analize, degeaba se dau peste cap cei de la Bruxelles și de la Comisia Europeană – pur și simplu, nenorociții ăștia ajunși în susul țării nici nu vor și nici nu pricep: vor o Românie doar a lor, în care să-și trăiască bine viața de infractori cu acte în regulă sau de proști deja celebri.
Au pus mâna pe instituții, pe media, au momit prostimea și au cumpărat tăcerea celor ce pricep.
Ei bine, țara asta nici în război n-a fost așa, atât de josnic pusă la pământ – în război măcar ai sentimentul că mori cu inamicul de gât, că aperi o idee, o poveste alor tăi, a celor ce-au fost ș-a celor ce vin.
Poate e cazul să renunțăm la analize și explicații docte – vor război, să simtă deci războiul. Și nu cu furcile și topoarele, deși mulți le-ar arunca după ei; dar: unde stau ăștia? Unde locuiesc? Adresa exactă, așa cum are orice cetățean. Ei bine, poate că mulțimi de oameni îngrijorați, o mie sau zece mii, se vor duce și vor face de gardă la ușa lor. În fața blocului, în fața casei. Să le strige sau nemulțumirile, să le spună sau nu ce au de spus, dar să fie acolo. Să fie văzuți, să simtă furia și disprețul. Să înțeleagă de ce țara orientală nu e acceptată în vremile astea.
Asta merită. Urmăriți pas cu pas, învăluiți în reproșuri, tăvăliți în vorbe de dulce, așa cum doar poporul ăsta la necaz știe să scoată.
Nu, n-are sens să mai sperăm; ăștia sunt niște infractori care vor să scape de pușcărie, le tremură chiloții de firmă pe ei, li se-nnoadă aorta la fiecare mașină de poliție – nu vor da înapoi, pentru ei Uniunea asta Europeană nu înseamnă absolut nimic, așa cum nici propriile familii nu înseamnă nimic. Trebuie rași, tunși și frezați, luați pe sus și trimiși la plimbare – dar nu oricum, ci la ore fixe, așa cum prevede orarul oricărui penitenciar dintr-o țară civilizată.
