De ce a vrut regele Carol I să abdice de două ori? Dorea ca familia de Hohenzollern să renunțe la tronul țării
Regele Carol I al României a vrut să abdice de două ori. Întâia oară în primii ani de domnie, iar a doua chiar în ultimele luni de viață, 43 de ani mai târziu. Dar ce l-a determinat pe suveran să vrea, la final, ca familia de Hohenzollern să renunțe definitiv la tronul țării?
Carol I a fost o binecuvântare și, împreună cu urmașul său, Ferdinand, un accident, se pare, din păcate, în istoria conducătorilor României.
Serios, responsabil, educat nemțește, în spiritul datoriei împlinite, fără aplecări spre culisele și aranjamentele spațiului balcanic, el și-a asumat o misiune extrem de grea când a venit să preia tronul țării, la 10 mai 1866.
A adunat cea mai lungă domnie din istoria țării, de 48 de ani. Dar chiar și el a fost la un pas de abdicare.
Nu o dată, ci de două ori, evenimente petrecute la o distanță în timp de 43 de ani.
Carol I, gata să abdice în 1871
Carol I, născut Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, și-a asumat un rol ingrat și foarte dificil când a ajuns în București, la 10 mai 1866.
Mai ales că venea după un domnitor foarte iubit de popor, Alexandru Ioan Cuza, fiind, totodată, străin de limba, cultura și obiceiurile locului.
Practic, o aruncare în necunoscut căreia i-a făcut față cu greu în primii cinci ani de domnie.
Citește și: Regele cu cea mai scurtă domnie din lume a ocupat tronul doar 20 de minute. De ce a abdicat atât de rapid?
În 1871, sătul de luptele parlamentare necontenite, de sentimentele antidinastice și antigermane ale poporului, Carol a fost la un pas de abdicare.
Acest lucru ar fi fost un dezastru politic echivalent cu revenirea țării la situația de dinainte de Unirea din 1859, pentru că securitatea, ba chiar însăși existența țării depindeau acum de prezența în fruntea acesteia a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei.
În plus, războiul dintre Prusia - țara natală a domnitorului - și Franța, din 1870-1871, a încins și mai mult spiritele, mai ales că prusacii au fost victorioși la final.
Cu ocazia festivităților dedicate zilei de naștere a împăratului german Wilhelm I, organizate în martie 1871, la Sala Slătineanu în București, au avut loc mari proteste în Capitală și s-au strigat lozinici anti-dinastice și pro-republicane.
Protestatarii s-au manifestat chiar violent, spărgând geamurile sălii, cu pietre.
Cel mai grav, totul ar fi fost posibil și cu complicitatea prefectului Poliției Capitalei.
După manifestațiile care au jignit delegația prusacă, domnitorul i-a cerut demisia prim-ministrului Ion Ghica.
A doua zi, Carol i-a convocat pe membrii fostei Locotenențe Domnești din 1866, constituită după abdicarea lui Cuza, din care făcea parte și Lascăr Catargiu, șeful conservatorilor.
Carol I a vrut să abdice și în 1914, la finalul domniei
Domnitorul le-a comunicat scurt că vrea să abdice. Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, alt membru al fostei Locotenențe, l-au convins să renunțe la această decizie.
„Cei doi foști locotenenți domnești au stăruit să renunțe la abdicare date fiind împrejurările politice externe nefavorabile statului român, abia înfiripat și lipsit încă de independența atât de necesară unei evoluții mai accentuate în concertul civilizației europene.
Lascăr Catargiu, îndeosebi, a insistat cu argumente, generate de această necesitate obiectivă”, preciza istoricul Anastasie Iordache în lucrarea sa „Revoluționarii Golești”.
Pentru a renunța la abdicare, Carol I a impus două condiții: formarea unui guvern care să voteze bugetul și rezolvarea situației concesionării căilor ferate.
Lascăr Catargiu s-a consultat cu deputații și a constituit un guvern conservator.
Acest guvern - care a fost printre puținele care și-au dus până la capăt mandatul, între 1871 - 1876 - a adus stabilitatea politică așteptată. A fost momentul de cotitură pentru Carol, dar și pentru România.
Guvernarea Catargiu a pregătit și terenul pentru împlinirea altui mare vis al românilor: obținerea independenței față de Turcia, în urma războiului din 1877-1878.
De altfel, în 1899, la moartea lui Lascăr Catargiu, de care l-au legat multe alte întâmplări, regele Carol I a lăcrimat în fața sicriului acestuia, un lucru rarisim pentru sobrul suveran.
A doua tentativă de abdicare s-a petrecut, cumva surprinzător, chiar aproape de finalul lungii domnii de 48 de ani.
Decizia de neutralitate luată la începutul Primului Război Mondial în Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 l-a afectat profund pe Carol I.
Nu doar că nu-și ținea, astfel, angajamentele luate prin pactul secret din 1883, nu doar că-și trăda familia de sânge, dar era convins că doar alianța cu Germania se poate opune influenței Rusiei în țară.
Regele a vrut să renunțe la dreptul la tron al familiei de Hohenzollern
Regele se simțea înfrânt, abandonat, privit cu ostilitate de toți, umilit. Singura persoană care-i împărtășea opiniile era regina Elisabeta.
Și totul se întâmpla la doar două luni de când sărbătorise 48 de ani de glorioasă domnie în fruntea unei țări care acum se dovedea nerecunoscătoare.
În această atmosferă, la 16 septembrie 1914, regele i-a cerut lui Louis Basset, secretarul său particular, să pregătească textul prin care să aducă la cunoștința poporului român decizia de a abdica.
Pe 21 septembrie 1914, Carol I nota în jurnal: ”Baset a pregătit cuvântarea pentru abdicare”.
Citește și: Cine e politicianul care a salvat România de la destrămare? La moartea sa, regele Carol I a plâns
Într-o altă însemnare din 25 septembrie, scria: ”Sunt hotărât să plec dacă se vrea război împotriva Austriei”.
S-a păstrat până la noi, textul mesajului către români ce ar fi trebuit să anunțe abdicarea bătrânului rege, așa cum e consemnat de istorie-pe-scurt.ro.
„Români!
Un puternic avânt național cere ca România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întregul nostru neam românesc.
Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o primejdie pentru țară, nu-mi rămâne decât a încredința destinele mult iubitei noastre patrii unei Locotenențe Regale.
O viață întreagă, închinată ridicării și măririi scumpului nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură chezășie că inima mea n-a încetat și nu va înceta niciodată de a bate pentru binele lui.
Din tot sufletul, rog pe Atotputernicul să-l păzească și să-l ocrotească”.
Dincolo de abdicarea sa, Carol I anunța, de fapt, renunțarea totală a familiei de Hohenzollern la tronul României.
Și asta, pentru că nu renunța la conducerea țării în favoarea moștenitorului de drept, nepotul său, Ferdinand, ci lăsa puterea unei Locotenențe Regale, lucru asemănător situației din 1871,
Totuși, după câteva zile de reflecție, tot mai bolnav, Carol I a avut tăria de a nu face acest gest, care-i putea pune în cumpănă întreaga operă construită timp de peste patru decenii și jumătate.
A preferat să aștepte moartea ca pe o izbăvire, care a venit curând, pe 10 octombrie 1914.
