De ce nu ne putem aminti aproape nimic din primii ani de viață? Ce este memoria autobiografică?
De ce nu ne putem aminti aproape nimic din primii ani de viață este o întebare pe care, probabil, și-au pus-o mulți oameni. Sigur, unii au flashuri și frânturi de amintiri sau, pur și simplu, confundă vârsta la care anumite evenimente s-au petrecut cu una mai fragedă.
Amintirile din primii ani de viață sunt un teritoriu necunoscut pentru marea majoritate a adulțilo. Foarte puțini au frânturi de amintiri ori cred că își amintesc fapte petrecute în primii 2-3 ani ai vieții lor.
Cu toate acestea, aproape paradoxal, perioada copilăriei e una dintre cele mai intense din punctul de vedere al acumulărilor cognitive, al învățării.
Și totuși, parcă un văl negru acoperă acei primi ani ai existenței noastre. Oare de ce?
De ce nu ne putem aminti aproape nimic din primii ani de viață? Ce este memoria autobiografică?
Știm cum eram la doi ani pentru că există fotografii și videoclipuri. Știm care era jucăria noastră preferată pentru că ni s-a povestit. Poate chiar cunoaștem povești despre lucruri pe care le-am făcut și le-am spus.
Dar dacă încercăm să ne amintim cu adevărat o zi obișnuită din acea perioadă, ne lovim de obicei de un gol imens. Fenomenul are un nume: amnezia infantilă sau amnezia copilăriei, scrie naftemporiki.gr.
Majoritatea adulților au foarte puține sau chiar deloc amintiri autobiografice din primii ani de viață, iar primele amintiri pe care le considerăm ale noastre încep, de obicei, să apară undeva în jurul vârstei preșcolare – cu diferențe semnificative, desigur, de la o persoană la alta.
Bebelușii au însă memorie. Aici apare prima mare neînțelegere. Faptul că astăzi nu ne amintim perioada în care eram bebeluși nu înseamnă că, în acea perioadă, nu eram capabili să ne amintim.
Copiii mici învață fețe, voci, mișcări, obiecte și obiceiuri. Recunosc persoane familiare și pot păstra informații din experiențele anterioare.
Dacă nu ar exista memoria, de altfel, nu ar putea exista nici această explozie impresionantă de învățare din primii ani.
Prin urmare, întrebarea nu este de ce bebelușii nu creează amintiri? Întrebarea este de ce noi, ani mai târziu, nu putem recupera majoritatea acestor amintiri sub forma unor episoade din propria noastră viață?
Nu există o singură explicație. O parte importantă a răspunsului ține de dezvoltarea creierului și, în special, de sistemele implicate în formarea și organizarea memoriei episodice și autobiografice.
Hipocampul, regiunea cu un rol central în memorie, continuă să se dezvolte în timpul copilăriei.
Același lucru se întâmplă și cu rețelele care colaborează pentru ca o experiență să fie organizată într-o amintire stabilă, pe care să o putem rememora ani mai târziu.
Ce este amnezia copilăriei?
Prin urmare, creierul unui copil de doi ani nu este pur și simplu un creier de adult mai mic. Se află într-o perioadă de dezvoltare și reorganizare impresionantă.
Există însă și un al doilea protagonist: limbajul. Ca adulți, amintirile noastre autobiografice au, de obicei, forma unei narațiuni.
„Eram la casa bunicii.” „Era vară.” „Am căzut și m-am lovit.” Desigur, nu ne stocăm viața pur și simplu sub forma unor propoziții.
Dezvoltarea limbajului ne ajută însă să ne organizăm experiențele, să le descriem, să vorbim despre ele și să construim o poveste în jurul lor.
Un bebeluș trăiește lumea înainte de a dobândi acest instrument narativ matur. Mai întâi trebuie să se formeze și „eul”
Pentru a avea memorie autobiografică este nevoie de încă ceva: o percepție în dezvoltare asupra propriei persoane.
Nu este suficient ca un lucru să se întâmple. Treptat, trebuie să putem integra acel lucru în propria noastră poveste personală: „asta mi s-a întâmplat mie”.
Dezvoltarea simțului propriei persoane, a limbajului, a percepției timpului și a memoriei are loc concomitent în primii ani.
De aceea, oamenii de știință consideră amnezia infantilă mai degrabă rezultatul mai multor procese de dezvoltare decât consecința unui singur „comutator” din creier.
Care este, așadar, prima noastră amintire? Aici lucrurile devin și mai interesante.
Vârsta la care apare prima amintire nu este aceeași pentru toată lumea și este influențată inclusiv de modul în care definim și datăm o amintire.
Și mai există o problemă: „amintirile” foarte timpurii nu sunt întotdeauna atât de clare pe cât credem.
Memoria nu funcționează ca un videoclip stocat în creier, pe care apăsăm butonul de redare. Ea este reconstructivă.
Citește și: Ordinea nașterii influențează viitorul. Primul născut într-o familie e mai avantajat. Care e explicația
O fotografie veche, o poveste de familie pe care am auzit-o de sute de ori și informații dobândite ulterior se pot amesteca cu fragmente reale ale memoriei.
Astfel, putem fi absolut convinși că „ne amintim” un eveniment, în timp ce o parte din imagine a fost construită ulterior.
S-au pierdut, așadar, primii noștri ani? Nu, cel puțin nu în sensul că nu ar fi lăsat nimic în urmă. Poate că nu ne amintim prima dată când ne-am ridicat în picioare.
Nu ne amintim sutele de ori în care am auzit un cuvânt până când am învățat ce înseamnă. Nu ne amintim interacțiunile zilnice prin care am învățat care oameni sunt siguri și familiari.
Și totuși, toate acestea au contribuit la ceea ce am devenit. Poate că acesta este și cel mai ciudat aspect al primilor ani de viață.
Este perioada în care învățăm mai mult și ne schimbăm mai repede decât în aproape orice alt moment al vieții. Și, în același timp, este perioada din care ne amintim cel mai puțin.
