În ce oraș a apărut prima farmacie din România? Cum arătau rețetele pentru ciumă și tuse seacă?

Prima farmacie din România este menționată într-un document din 1494 când se menţionează şi numele farmacistului din Sibiu: Johannis.

Dar dezvoltarea farmaciilor s-a produs treptat, într-o lume ce se baza mult pe leacuri, rețete tradiționale și superstiții.

În ziua de azi ne lovim la tot pasul, aproape în orice localitate, de o farmacie. Dar ca să se întâmple asta a fost nevoie de câteva secole.

Prima farmacie, menționată în 1494, la Sibiu

În 1704 farmacistul Georg Vette cumpăra farmacia veche a oraşului Sibiu şi o mută în casele proprii, actuala Casa Albastră.

Cu această ocazie, el schimbă denumirea farmaciei în „La Vulturul Negru”  („Zum schwartzen Adler”).

În 1746, după moartea lui Vette, farmacia este cumpărată de Michael Ahlefeld care o mută înapoi în vechiul sediu situat lângă turnul Bisericii Catolice.

În 1790 farmacia a fost cumpărată de familiei Müller în a cărei posesie va rămâne timp de 159 de ani.

Citește și: Avocatul Poporului cere statului să facă mai multe farmacii la țară. În peste 1.000 de comune nu e niciuna

În 1899, Carl Müller mută farmacia la parterul Palatului Brukenthal unde va rămâne până în 1949 când este naţionalizată, potrivit patrimoniu.sibiu.ro.

Trebuie spus că, până la 1780, în Sibiu se deschiseseră deja cinci farmacii, fenomen petrecut și în alte orașe transilvane.

Pe de altă parte, în București, odată cu deschiderea Spitalului Colțea, în 1704, cel mai vechi spital al orașului, este foarte probabil să fi funcționat și o farmacie destinată îngrijirii bolnavilor.

Dovezi în acest sens apar într-un document datat 15 iunie 1715, cunoscut sub numele de „Cartea patriarhului Samuil al Alexandriei”, care amintea prevederile actului de întemeiere al spitalului realizat de spătarul Mihail Cantacuzino.

Documentul menționa în mod explicit existența unei spițerii în cadrul spitalului și obligația ca acolo să lucreze un doctor împreună cu ajutorul său, având permanent pregătite diferite plante și leacuri pentru nevoile celor suferinzi.

Această mențiune reprezintă una dintre cele mai vechi dovezi ale activității farmaceutice organizate din București.

Citește și: Cum afli dacă un medicament se găsește sau nu în farmacie? Instrumentul pe care-l ai la dispoziție

Tot din aceeași perioadă există informații despre prezența unui farmacist aflat în serviciul domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Acesta era plătit cu 30 de taleri și avea rolul de a pregăti și administra tratamentele necesare Curții domnești.

Prima farmacie privată din București, deschisă în 1740

Mai mult, farmacistul l-a însoțit pe voievod în anul 1703, în timpul unei călătorii în Imperiul Otoman, semn că serviciile sale erau considerate indispensabile.

Un alt moment important în dezvoltarea farmaciei bucureștene a avut loc odată cu întemeierea Spitalului Pantelimon.

Conform hrisovului emis la 12 octombrie 1735 de către domnitorul Grigore al II-lea Ghica, în cadrul acestui așezământ urma să funcționeze o farmacie în care să activeze un spițer priceput, un om care „știe erbile de treabă doftoriilor”, adică avea cunoștințe despre plantele și substanțele necesare preparării medicamentelor.

Dacă primele farmacii au fost legate de spitale și de Curtea Domnească, primele oficine private din București au fost deschise de sașii veniți din Transilvania, un spațiu în care arta farmaceutică avea deja o tradiție solidă, după cum am arătat mai sus.

Primul spițer despre care se cunoaște că a deschis o farmacie privată în Capitala Țării Românești a fost Johann Traugott Seuler von Seulen, în anul 1740. 

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, numărul spițeriilor bucureștene rămânea încă redus.

Citește și: În ce oraș s-a înființat primul muzeu din România? A fost victima celui mai mare jaf de artă din istoria țării

O statistică realizată în anul 1797 de o comisie de medici arăta că în București existau nouă farmacii, iar spre finalul epocii fanariote numărul acestora crescuse la treisprezece.

În farmaciile vechi ale Bucureștiului se preparau tratamente care astăzi pot părea neobișnuite.

De exemplu, pentru combaterea tusei seci era recomandat un amestec obținut din floare de pucioasă, candel alb de Veneția și tămâie, administrat în cantități mici, de mai multe ori pe zi, până la dispariția simptomelor.

O altă rețetă ce azi ni se pare stranie este leacul pentru teribila ciumă, apărută în 1824, Bucureşti, în lucrarea „Mijloace şi leacuri de ocrotirea ciumii, alcătuite şi întocmite spre ajutorul şi folosul neamului românesc”, sub semnătura „doftorului poliţiei Bucureştilor” Piscupescul St. V. (Manega).

Iată cum descria el reţeta contra ciumei cu ingredientele sale cu tot, potrivit medichub.ro: 

„Foi de flori de trandafir, frunză de izmă de grădină, de jaleş, de rozmarin nemţesc, cuişoare pisate, din toate câte 5 dramuri, grăunţi de enuperi pisate, cu o oca de oţet tare şi ales de vin – să stea 4-5 zile. 

Să se ude nările nasului, răspunsul urechilor, genele ochilor, mâinile şi obrazul, barba şi mustăţile şi părul capului neacoperit”. 

O schimbare fundamentală a avut loc odată cu introducerea Regulamentului Organic, în anul 1831, când dreptul de a conduce o spițerie a fost condiționat de existența unei diplome de studii.

De atunci, privilegiile acordate anterior prin hrisoave domnești nu mai puteau înlocui pregătirea profesională.

Comisia doctoricească primea atribuții clare privind controlul medicamentelor și al plantelor medicinale vândute în farmacii.

Citește și: Când a apărut primul pașaport din România? Avea culoarea liliachie și a înlocuit vechile „răvașe de drum”

În aceeași perioadă, autoritățile au hotărât creșterea numărului de farmacii din București de la 15 la 20, în ciuda nemulțumirii spițerilor care se temeau de creșterea concurenței.

Petițiile lor au fost respinse, statul argumentând că interesele populației și accesul la tratamente sunt mai importante decât protejarea câștigurilor comerciale ale farmaciştilor.

Secolul al XIX-lea a adus și profesionalizarea învățământului farmaceutic românesc. În anul 1857, la inițiativa medicului Carol Davila, a fost înființată Școala Națională de Medicină și Farmacie.

Din aceasta s-a dezvoltat, în 1869, odată cu înființarea Facultății de Medicină din București, Școala Superioară de Farmacie, instituție care oferea diplome de licențiat în farmacie, conform bucuresti.ro.

Un alt pas major în dezvoltarea farmaciei românești a fost realizarea primei ediții a „Farmacopeei române”, redactată în 1862 de farmacistul Constantin C. Hepites și intrată oficial în vigoare în anul 1863.

Aceasta a înlocuit vechea farmacopee austriacă și a reunit cele mai noi cunoștințe ale vremii din chimie, științele naturii și farmacologie.