Ce reprezentau rangurile de boieri din Țările Române? Care erau cei cinci demnitari ce formau protipendada?

Boierii și marile familii boierești au reprezentat coloana vertebrală a Țărilor Române în toată epoca medievală și chiar după aceea, până când comunismul a vrut să radă de pe fața pământului reprezentanții aristocrației românești.

Se știe, mai ales din filmele istorice de mare succes ale anilor 1970-1980, de banul Craiovei, de logofăt, stolnic, spătar sau vornic ori de portarul Sucevei.

Dar ce însemnau, de fapt, aceste demnități - dregătorii - și care era „fișa postului” fiecăreia dintre cele importante?

Protipendada, formată din primii cinci cei mai importanți mari boieri

De-a lungul secolelor în perioada medievală, funcțiile boierești au cunoscut multe modificări, unele demnități pierzându-și treptat importanța, pe când altele și-au sporit-o, apărând inclusiv dregătorii noi.

Totuși, în general, ierarhia boierească a stabilit „protipendada” și „dodecada”, adică primii cinci, respectiv primii doisprezece boieri în ordinea importanței.

Citește și: Cine a fost domnitorul care a fugit cu toată vistieria țării? A murit la 90 de ani

Astfel, protipendada era compusă din ban, vornic, logofăt, spătar și vistier, iar dodecada din boieri, toți „vel”, adică mari: vornic, vistier, clucer, căminar, paharnic, stolnic, serdar, medelnicer, sluger, pitar, șetrar, clucer.

Ca peste tot în Europa, marii proprietari de pământuri din Țările Române au avut o situație privilegiată, formând ceea ce putem numi aristocrația sau nobilimea românească. Unii dintre aceștia, famiile lor, stăpâneau zeci și sute de sate și de moșii.

Aceștia au fost marii boieri care, ințial, purtau titlul de „pan” sau „jupan”, folosit adesea de membrii familiei domnitoare.

Din secolul al XV-lea, termenul de boier a devenit cel mai frecvent. Cel cu avere mare era numit „vel”, din slavonul „veliki”, adică „mare”, aceștia fiind, prin urmare marii boieri.

Din rândul acestora erau numiți cei care ocupau dregătoriile (funcțiile) publice. Aceste funcții au venit în principal pe filieră bizantină și într-o mai mică măsură de la slavii sud-dunăreni.

Astfel, din același secol XV, banul era, după domnul țării, cel mai important boier muntean și conducea Valahia Mică (Oltenia). El putea pronunța inclusiv pedepse capitale, însă numai în Oltenia.

Banul, cea mai importantă funcție din Țara Românească, după domnitor

Începutul acestei dregătorii îl găsim în vremea lui Mircea cel Bătrân când în Sfatul Domnesc exista un ban de Severin. Sediul dregătoriei se mută apoi la Strehaia și ajunge, în cele din urmă, la Craiova.

Banul de Craiova devine, pe vremea boierilor Craiovești, Mare Ban, având în subordine alți bani sau bănișori de pe teritoriul oltenesc.

Originea dregătoriei se pare că este avară, fiind preluată de slavi, apoi de maghiari de unde au adoptat-o și românii, conform istorie-pe-scurt.ro.

Logofătul, denumire provenită din cuvântul grecesc „logothetes”, conducea cancelaria domnească care redacta deciziile și poruncile domnești prin acte numite hrisoave, cuvânt tot de origine grecească.

În Moldova îndeplinea și atribuții judecătorești și răspundea de hotărnicia moșiilor.

Citește și: Ce înseamnă „boala lui Calache”, de fapt? Personajul era să devină domnitor al Țării Românești

Vistierul stăpânea tezaurul domnesc și avea grijă de finanțele țării, ținând evidența veniturilor strânse din teritoriu, de la vămi, contabiliza cheltuielile, dar știa și lista contribuabililor și a celor scutiți de dări.

Spătarul era șeful călărimii, care la ceremonii purta sabia și buzduganul Domnului - însemnele puterii - și, uneori, conducea oștirea încredințată de voievod.

În Moldova era numit hatman, din cuvântul german „hauptmann”, căpitan sau staroste.

Portarul se ocupa în Țara Românească de hotărniciile - adică delimitarea proprietăților - dar și primirea solilor străini, funcție deținută în Moldova de ușar.

Acest tip de dregătorie a apărut mai întâi în Moldova. La 1479 avem atestat un Mare Portar de Suceava, în persoana lui Șendrea, cumnatul lui Ștefan cel Mare

Pârcălabul avea în numele domnului anumite puteri administrative și judecătorești pe raza unui teritoriu. Ei aveau un rol mai important în Moldova dat fiind și numărul mai mare de cetăți.

Armașul era un dregător care apare în timpul lui Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare, el ducând la îndeplinire pedepsele (chiar capitale) date de voievod.

Citește și: Cine a fost domnitorul român care și-a făcut calul boier? Se plimba cu o trăsură trasă de cerbi

Alți demnitari erau dregătorii Curții Domnești, cei care slujeau pe Domn și curtea sa.

Postelnicul era cel mai important, fiind cel mai apropiat de persoana voievodului.

Avea grijă de camera domnitorului, putea intra nechemat, chiar dacă acesta era neîmbrăcat. Cronicarul Macarie îl numește „paznicul iatacului domnesc”.

Cu vremea a primit și sarcina de a-i introduce la domn pe cei veniți în audiență, mai ales pe solii statelor străine, fiind asimilat unui ministru de externe.

Căți mari boieri erau în Sfatul domnesc?

Paharnicul administra pivnițele de băuturi ale suveranului și avea, totodată, riscanta sarcină de a gusta din pocalul domnesc spre a dovedi că nu este otrăvită licoarea. În Moldova se numea ceașnic.

Stolnicul se ocupa de masa voievodului și de servirea acesteia la ospețele domnești, de aprovizionarea cu alimente, inclusiv pește. 

Medelnicerul avea în grijă igiena Domnului. El turna apă domnului pentru a-și spăla mâinile la masă, dar punea și sarea în mâncare.

Originea cuvântului provine de la medelniță - un lighean de apă în care se spălau mâinile.

Citește și: Cine a fost singurul domnitor român care s-a înecat cu tot cu calul? Avea doar 24 de ani

Clucerul era deținătorul cheilor curții (camere, depozite, hambare, magazii) și avea grijă de toate cele necesare Curții. Subordonatul clucerului era clucerul al doilea. În Moldova echivalentul clucerului era jitnicerul.

Slugerul aproviziona cu carne Curtea și oastea. Cel mai cunoscut clucer din istoria noastră a fost Tudor Vladimirescu, liderul revoluției de la 1821, care a avut și această funcție.

La rândul său, Pitarul pregătea pâinea Domnului și a Curții precum și a oștii în campanie.

Comisul îngrijea grajdurile domnești și caii voievodului. Cu timpul, Marele comis a fost dublat de un comis al doilea și apoi de un comis al treilea.

Sfatul domnesc era format din marii boieri, cărora li se alăturau, uneori, mitropolitul și episcopii țării, care avea atribuția de a acorda domnului „consilium et auxilium”, adică, tradus din latină, „sfat și ajutor”.

În Valahia sfatul avea 10-15 membri, iar în Moldova 20-30. Spre sfârșitul sec. XVI, sub influența otomană, Sfatul domnesc a fost botezat Divan. Tot atunci au apărut și dregătorii noi.

Șetrarul avea în grijă corturile armatei în timpul campaniilor militare, în timp ce Aga (termen otoman) era comandantul armatei pedestre - în timp ce al călărașilor era spătarul - aga fiind subordonatul spătarului în Valahia și al hatmanului în Moldova.

Ulterior, serdarul primește comanda oastei domnești, mai ales a călărimii, în timp ce funcția de spătar dispare după secolul al XVIII-lea.

Aristocrația țării, bazată pe proprietatea asupra pământurilor, era compusă din boieri mari, boieri mici și boiernași.

Pe lângă boierii cu dregătorii publice și cei cu dregătorii de curte, marea mulțime a boiernașilor din țară încerca, prin acaparea, adesea cu forța, a pământului obștilor sătești sau al moșnenilor (țărani liberi) să se ridice la nivelul veliților, adică al marilor boieri.