Când îi obligă pe românii din Spania fiscul iberic să plătească impozitul pe venit? Ce se întâmplă cu familia?
Când îi obligă pe românii din Spania fiscul din Peninsulă să plătească impozitul pe venit? Ce anume se întâmplă cu familia rezidentului fiscal?
Reședința obișnuită a unui contribuabil determină locul în care acesta trebuie să plătească impozitele, aspect esențial, în Spania, pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice ((Impuesto sobre la Renta de las Personas Físicas - IRPF).
Confirmarea acestei reședințe obișnuite va determina țara și, dacă este Spania, comunitatea autonomă din teritoriul iberic unde trebuie plătite impozitele.
Nu, Spania nu este un stat federal, ci un stat unitar puternic descentralizat. Oficial, este organizată ca o „monarhie parlamentară” și un „stat al autonomiilor”.
Când îi obligă pe românii din Spania fiscul iberic să plătească impozitul pe venit? Ce se întâmplă cu familia?
Țara este împărțită în 17 comunități autonome și 2 orașe autonome, fiecare având propriul parlament și guvern regional.
Articolul 8 din Legea privind impozitul pe venit prevede în mod clar că „persoanele fizice care au reședința obișnuită pe teritoriul spaniol” sunt contribuabili, în scopuri de impozit pe venit.
Cu alte cuvinte, toate persoanele fizice care locuiesc în Spania, în cursul unui an fiscal, vor trebui să plătească impozit pe venit, conform El Economista.
Citeşte şi: Românii sunt cea mai mare comunitate din UE care muncește în Spania. Guvernul se înclină în fața lor
Dar cum stabilește Agenția Fiscală că o persoană a locuit în Spania, în cursul anului fiscal respectiv?
Răspunsul se află în articolul 9 al aceleiași legi: va fi așa atunci când contribuabilul „rămâne mai mult de 183 de zile, în cursul anului calendaristic, pe teritoriul spaniol”.
Absențele sporadice vor fi incluse în calculul acestei perioade, dacă contribuabilul nu își dovedește rezidența fiscală în altă țară.
Citeşte şi: Economia Spaniei are o mare problemă. Cum pot profita românii de acest lucru?
În cazul țărilor considerate paradisuri fiscale, legea autorizează organele fiscale să solicite dovada rezidenței fiscale în țara respectivă.
În schimb, Trezoreria nu va lua în considerare șederile temporare în Spania, care derivă „din obligații contractate în cadrul unor acorduri de colaborare culturală sau umanitară, cu titlu gratuit, cu administrațiile publice spaniole”.
Agenția Fiscală Spaniolă consideră de asemene o persoană rezidentă fiscală în Spania atunci când „centrul sau baza principală a activităților sau intereselor sale economice se află în Spania, direct sau indirect”.
Citeşte şi: 1.560€ pensie în țara cu 1.000.000 români. În România, pensia e de 3 ori mai mică. Ce creșteri sunt în 2026?
Agenția indică faptul că un contribuabil va fi prezumat rezident în Spania atunci când „soțul/soția căsătorit/ă legal și copiii minori aflați în întreținere” locuiesc în țară.
Dacă un contribuabil are reședința obișnuită în Spania, următorul pas este rafinarea identificării sale și determinarea comunității sale autonome de reședință. Acest lucru este esențial pentru înțelegerea categoriei de impozit pe venit regionale aplicabile și a oricăror deduceri fiscale regionale, pentru care ar putea fi eligibil.
În ghidul său pentru depunerea declarației de impozit pe venit din 2025, Agenția Fiscală explică faptul că există trei criterii, în ordine descrescătoare, pentru a determina comunitatea autonomă de reședință a unui contribuabil:
1. Șederea pentru un număr mai mare de zile: este simplu, deoarece reședința este cea în care contribuabilul a petrecut cele mai multe zile în perioada fiscală.
Agenția Fiscală specifică faptul că absențele temporare nu se deduc și că o persoană este considerată a locui într-o comunitate autonomă „atunci când reședința sa obișnuită se află pe teritoriul respectiv”.
2. Centrul principal de interese: dacă primul criteriu nu poate fi utilizat, Trezoreria subliniază că „vor fi considerați rezidenți pe teritoriul Comunității Autonome unde își au centrul principal de interese”, acest centru fiind „teritoriul unde obțin majoritatea bazei impozabile a Impozitului pe Venitul Persoanelor Fără Persoane Fizice”.
3. Ultima reședință declarată: dacă cele două criterii de mai sus nu sunt suficiente, reședința obișnuită a contribuabilului va fi considerată a fi „locul ultimei sale reședințe declarate în scopul impozitului pe venit”.
