Asistent-șef boli infecțioase: e descurajant comportamentul celor care nu înțeleg să poarte mască

„Aș fi început atât de frumos... Aș fi început cu mirificul "A fost odată, ca niciodată...", dar pentru că povestea noastră pare să nu aibă un sfârșit pe care să îl putem deduce, pe care să îl putem vedea, nu pot începe decât astfel :
Am fost plini de elan, puternici și curajoși atunci când mulți în jurul nostru se ascundeau, am fost mereu alături de fiecare dintre cei care cu sau fără voia lor ne-au trecut pragul, am fost dedicați de la început și până la sfârșit.
Am mângâiat chipuri și suflete, am îmbărbătat pe cei care au avut nevoie de acest lucru, am fost familia fiecăruia, pentru mai mult sau mai puțin timp, atât cât ne-au fost pacienți.
Am tratat și am îngrijit cum am știut noi mai bine și cei mai mulți dintre voi ați plecat acasă bine. Am primit de la voi mulțumirile atât de necesare pentru a putea merge noi mai departe. Am primit ce-i drept și ocare, dar nu au fost multe și le-am iertat și le-am uitat.
Acum,
Am pierdut din elan și puteri, iar curajul începe să dispară și el datorită comportamentului multora dintre semenii noștri.
Când știi că toată lumea "trage la aceeași căruță", depășești orice, că se numește oboseală care atinge tangențial epuizarea, că se numește stres ori presiune psihică.
Dar când știi (pentru că le trăiești) eforturile pe care le depui de peste o jumătate de an, iar atunci când intri în magazinul din cartierul în care locuiești și vezi cum doamna de la casierie stă cu nonșalanță cu masca pe bărbie, servind un client care la rândul său este și el fără mască, simți că te părăsește orice urmă de înțelegere.
Când intri în sucursala CEC și vezi cum toți, dar absolut toți angajații de la ghișee stau la fel, cu masca sub bărbie, atunci nu te mira că refuz să îți înmânez cartea de identitate și prefer să o țin eu, astfel încât să poți citi datele de pe ea.
Când îți mai spune și copilul că există și câte un cadru didactic care poartă masca la ore, la fel ca vânzătoarea de la magazinul din cartierul tău, stai și te întrebi: "Cu ce am greșit, Doamne?"
Și știți ce este cel mai trist? Faptul că nu zăresc nici o luminiță la capătul tunelului..”, a scris Marcela Vîlcan.