Tentația invadării Taiwanului

Un efect al presiunii psihologice este și surprinzătoarea declarație a ministrului apărării al insulei Taiwan, respectiv Chiu Kuo-cheng, care afirma că Republica Populară Chineză va fi capabilă să organizeze o invazie, pe scară largă, a teritoriului secesionist, până în... 2025. 

Cuvântul cheie fiind "până".

Același ministru defetist susținea că și acum este capabilă China comunistă de o invazie, dar va fi mult mai pregătită peste trei ani. 

Asta ca și cum Chiu Kuo-cheng ar fi asistat la o ședință a Comisiei Militare Centrale a Partidului Comunist Chinez. 

Ironia este necesară.

Asta pentru că în perioada postbelică, nicio incursiune militară ordonată de la Beijing nu a fost anunțată dinainte, iar invadarea Vietnamului, ca etapă inițială, parțial reușită, a războiul sino-vietnamez, care s-a derulat între 17 februarie 1979 - și 16 martie 1979, tocmai a demonstrat că o forță militară oficial evaluată la 600.000 de luptători chinezi, din cei 1.000.000 de apărători, de atunci, ai graniței de sud ai Chinei Comuniste, a fost contracarată de circa 100.000 de militari vietnamezi, sprijiniți de 150.000 de componenți ai milițiilor locale, din nordul teritoriului vietnamez. 

Atunci s-a recunoscut, la Beijing, că liderii chinezi - Hua Guofeng, președintele Partidului Comunist Chinez și premier, împreună cu Deng Xiaoping, care a acționat ca lider suprem al Republicii Populare Chineze din decembrie 1978 până în noiembrie 1989 - au vrut "să dea o lecție", liderilor vietnamezi, respectiv secretarului general al comuniștilor din Vietnam, Lê Duẩn, ministrului apărării Võ Nguyên Giáp, președintelui Tôn Đức Thắng și comandantului șef al armatei, Văn Tiến Dũng.

China a pierdut, în lupte dure, 26.000 de militari, la care se adaugă circa 37.000 de răniți, în timp ce Vietnamul a avut 30.000 de militari uciși și aproximativ 32.000 de răniți.

Trupele chineze s-au retras din Vietnam, precum cele sovietice din Afganistan, respectiv clamând victoria, deși realitatea era cu totul alta, victoriile aparținând luptătorilor vietnamezi, respectiv afgani. 

Faptul că Beijingul a trimis aproximativ 150 de avioane de război în zona de apărare aeriană a Taiwanului, timp de patru zile la rând, ține tot de presiunea psihologică. 

Forțele Armate ale Republicii Populare Chineze au acum un efectiv de 2.185.000 de militari activi, la care se adaugă, în situații de criză, peste 1.170.000 de rezerviști. 

Forțele Armate ale Republicii China, adică ale Taiwanului, au 165.000 de combatanți activi și aproximativ 1.655.000 de rezerviști, utilizabili pentru defensiva insulei. 

Conform Institutului Internațional pentru Studii Strategice (IISS), Forțele Terestre ale armatei comuniste chineze se bazează pe nouă divizii blindate active formate dintr-un număr de brigăzi blindate, pe 25 de divizii de infanterie (mecanizate sau motorizate), organizate într-un număr de brigăzi de infanterie și pe 8 divizii de artilerie, organizate în brigăzi de artilerie de câmp. 

Asta prefigurează o forță expediționară de lovire terestră aproape imposibil de contracarat de apărătorii Taiwanului.

Conducătorii Armatei Populare de Eliberare a Chinei comuniste cred și acum că următorul război va fi un conflict scurt, cu ritm rapid. 

Asta înseamnă luarea în calcul a unui război regional limitat, în condiții de înaltă tehnologie, cu operațiuni de comando.

Forțele pentru Operațiuni Speciale ale armatei Beijingului au circa 14.000 de profesioniști gata de luptă.

Ei sunt suficienți pentru a furniza tăria necesară primelor brigăzi de operațiuni speciale chineze, destinate cuceririi, menținerii și dezvoltării unor ample capete de pod, pe teritoriul Taiwanului, în prima noapte a invadării insulei conduse de secesioniști, care vor să trăiască liberi de regimul comunist condus de președintele Xi Jinping. 

Nu mai este o noutate, pentru nimeni, că de ani buni Beijingul revendică Taiwanul, ca fiind o provincie a Chinei și a promis să o reia, cu forța, dacă este necesar, acuzând guvernul său ales democratic că este separatist. 

Guvernul Taiwanului a afirmat că reprezintă deja o națiune suverană, fără a fi necesară declararea independenței.

Președintele Taiwanului, Tsai Ing-wen, a precizat că Taiwanul nu va fi „aventurier”, ci va face „tot ce este necesar” pentru a se apăra.

Cuvinte frumoase, dar care nu păcălesc pe nimeni. 

Operațiunea de cucerire a Taiwanului se va declanșa într-o noapte.

Va începe cu lovituri aeriene chirurgicale asupra locațiilor principalelor unități militare taiwaneze, cu debarcarea a mii de militari, din Forțele pentru Operațiuni speciale chineze, în toate cele patru colțuri cardinale ale insulei, care, în decurs de câteva ore vor crea capete de pod, unde vor aflui primele divizii de elită ale Forțelor Terestre din armata Chinei comuniste. 

Până dimineața, rezistența forțelor de apărare ale Taiwanului va fi fracturată fiind astfel limitată la zone înconjurate de trupele de invazie ale "Patriei Mamă."

Inițiativele de mediere ale Consiliului de Securitate al ONU vor fi blocate de voturile contra, ale ambasadorilor Republicii Populare Chineze și Federației Ruse.

Reacția Statelor Unite ale Americii va fi una pur diplomatică, opinia publică americană nedorind o confruntare militară directă cu Republica Populară Chineză. 

Pactul de securitate trilateral AUKUS - format de Australia, Marea Britanie și Statele Unite - va condamna ferm invazia, va alerta trupele din zonă și... cam atât. 

Coreea de Sud și Japonia vor deplânge situația creată, dar chiar dacă ambele state au substanțiale trupe americane, pe teritoriiile lor, nu vor recurge la provocări unilaterale și acte necugetate. 

Sigur că blajinul Joe Biden a invocat, în fața presei americane, convorbirea sa cu omologul Xi Jinping, în care amândoi au fost de acord, se pare, ca să se respecte, implicit, nu explicit, situația actuală din insula Taiwan. 

Ca unul care am fost la Beijing, unde am înțeles arta chineză a duplicității, de sus până jos, cu zâmbetele de rigoare pe chipurile greu de citit, nu am niciun motiv să cred că  Xi Jinping se va împiedica de afirmația, destul de vagă, a președintelui Biden. 

Informația conform căreia președintele american l-a trimis pe consilierul pentru securitate națională de la Casa Albă, Jake Sullivan, pentru discuții cu consilierul superior chinez în politica externă, Yang Jiechi, în Elveția, întrucât cele două țări se află în conflict pe o varietate de probleme, inclusiv dosarul geopolitic Taiwan și acela al comerțului, nu este decât un praf în ochii opiniei publice americane, deschisă dialogului, nu confruntării cu China. 

Apropo de o ipotetică confruntare cu China, Pentagonul a precizat că Forțele Navale Chineze au acum 350 de nave de război contra 293 ale SUA, care sunt angajate în întreaga lume. 

Flota militară chineză vrea să crească la 400 de nave până în 2025, în timp ce un plan al SUA de a crește la 355 de nave de război nu are o dată fixă pentru implementare.

După cum au semnalat Forțele Navale ale Marii Britanii, la  Shanghai se lucrează la un portavion de 315 metri, al cărui progres în construcție a fost dezvăluit de fotografii efectuate din satelit, în luna mai 2021.

Acest portavion este cunoscut sub numele de Tip 003 și va deveni cea mai mare navă de luptă, de suprafață, din Forțele Navale ale Chinei comuniste. 

Problema nu mai este dacă va recurge Beijingul la soluția manu militari, pentru a rezolva problema Taiwanului separatist, ci doar a momentului pe care îl va alege contând pe lipsa de reacție concretă a Statelor Unite ale Americii, în sprijinul partenerilor taiwanezi. 

Doar la Beijing se rostește, cu plăcere, proverbul autohton: "Nu face tot ce poți, nu cheltui tot ce ai, nu crede tot ce auzi si nu spune tot ce știi."