NATO ar trebui să desemneze România drept centrul de greutate în zona Mării Negre

DE Ion Petrescu | Actualizat: 24.01.2021 - 16:10

Nu este o noutate faptul că Marea Neagră este în vizorul Rusiei și a democrațiilor euro-atlantice, dar este bine că măcar acum, un general american recunoaște că „strategia SUA și cea occidentală în regiune a fost insuficientă".

SHARE

În ultimele trei decenii, punctele de vedere exprimate de unii generali de peste Ocean - cu o notabilă experiență în zone sensibile pentru securitatea unor regiuni de pe Planeta Albastră - au constituit nu doar recapitulări ale unor evoluții geopolitice dinamice, ci și previziuni utile celor ce pot contribui la stabilitatea unor arealuri geografice disputate de diferite state, care sunt motivate de interese economice și strategice.

Printre înstelații americani semnalați mai sus se numără și generalul-locotenent Ben Hodges, acum în retragere, care a comandat Forțele Terestre americane dislocate în Europa, iar în prezent este coordonatorul studiilor strategice la Centrul pentru Analiza Politicilor Europene/CEPA,  a cărui misiune este una transatlantică: să promoveze o Europă economică, sigură din punct de vedere strategic și liberă din punct de vedere politic, cu legături strânse și durabile cu Statele Unite. 

Ben Hodges a publicat pe 21 ianuarie 2021, pe site-ul CEPA, un amplu comentariu intitulat sugestiv " Marea Neagră ... sau o gaură neagră?", cu mențiunea că a luat în considerare afirmația interesantă a lui Tihomir Stoitcev, ambasadorul Bulgariei în Statele Unite: „Ce se întâmplă în Marea Neagră nu rămâne în Marea Neagră”.

Nu este o noutate faptul că Marea Neagră este în vizorul Rusiei și a democrațiilor euro-atlantice, dar este bine că măcar acum, un general american recunoaște că „strategia SUA și cea occidentală în regiune a fost insuficientă".

Dovezi fiind ocuparea manu militari, de către trupele de elită ale Moscovei, a peninsulei Crimeea și a Donbasului și perspectiva extinderii zonei de control militar rusesc pe tot litoralul nordic al Mării Negre, un scenariu care ar pune în mare dificultate NATO, Ucraina nefiind decât un stat partener al aliaților. 

Ministerul rus al Apărării știe că este puțin probabil ca la noul sediu al NATO, ambasadorii statelor aliate să fie, în unanimitate, de acord ca țările pe care le reprezintă să trimită efective militare în sprijinul defensivei ucrainene, după cum nici noul președinte al SUA, Joe Biden, nu are niciun interes ca să susțină o confruntare militară complexă în zona Mării Negre, chiar dacă Pentagonul supervizează instructorii americani dislocați în Ucraina și Georgia, pentru instruirea unora dintre apărătorii celor două state. 

Într-un moment în care pandemia generată de coronavirus a întors privirile fiecărei națiuni spre propriile urgențe, atenția aliaților este practic diminuată față de necesitatea menținerii liniei împotriva forțelor antidemocratice, fie aceasta și din zona Mării Negre. 

Trecerea în revistă, de generalul Hodges, a preocupărilor agresive și defensive ale Rusiei în arealul Mării Negre - care rămâne un „lac rusesc", chiar dacă la Kremlin se agită pericolul transformării sale într-un "lac NATO" - aduce în atenția publică și două elemente de interes clar și pentru București.

Primul ar fi că "revendicările nelegitime ale Rusiei, cu privire la apele teritoriale din jurul Crimeei amenință și câmpurile de gaze ucrainene din vestul Mării Negre și zonele economice exclusive ale României (ZEE) ."

Al doilea dezvoltă ipoteza conform căreia "o „criză umanitară” revendicată în Crimeea, din cauza penuriei de apă ar putea fi un pretext pentru acțiunea militară. Moștenirea logistică și de infrastructură a exercițiului militar rusesc Kavkaz-2020, care s-a încheiat în septembrie, rămâne în vigoare și disponibilă pentru utilizare în săptămânile și lunile următoare." 

În fiecare dimineață, la sediul NATO sunt consultate, de cei avizați, fotografiile cu dislocarea navelor militare în zonele de interes pentru Alianță, precum Marea Baltică și Marea Neagră. 

Și adevărul este că pericolelor militare, la adresa aliaților din zona baltică, li s-a acordat mai mare atenție, în ultimele decenii, decât celor din arealul Mării Negre, de unde a apărut și ceea ce Ben Hodges numește „decalajul de securitate." De aceea a și sugerat ca NATO să treacă la o contraofensivă pe plan diplomatic, informativ, economic, cu o consolidare a potențialului militar al Alianței. 

Numai că, dacă privim din perspectiva necesității construirii unui consens diplomatic, între deziderat și realitatea geopolitică este o mare distanță, pentru că o serie de entități statale ex-sovietice, din zona Mării Negre au prudența, spre deosebire de partenerul strategic american, de a privi cel puțin cu suspiciune relațiile dintre Moscova și Berlin, în capitala Germaniei fiind evidentă politica de a nu provoca Rusia, de a o menaja, de a nu genera alte reacții militare ale Kremlinului. 

Ceea ce ar fi de înțeles, dacă prețul este menținerea păcii, dar practic rămân sub ocupație militară rusească Transnistria, Crimeea, Donbasul, Abhazia și Osetia de Sud. 

Place unor diplomați sau nu, povestea cu extinderea sancțiunilor contra Federației Ruse, la diferite nivele, nu a avut niciun efect și este greu de crezut că se va schimba ceva, în această privință, chiar dacă se va institui, cum sugerează generalul american Hodges, „un regim internațional de monitorizare și respectare a sancțiunilor, care să evidențieze încălcările sancțiunilor în mass-media și organizațiile internaționale."

Kremlinul nu cedează la astfel de presiuni și strategia ar trebui să fie alta. O nouă șansă ar putea fi conduita administrației președintelui Joe Biden, cu mențiunea că predecesorul său, Donald Trump - un președinte care nu a implicat SUA într-un nou război, a diminuat efectivele trupelor trimise în Afganistan, Irak și Siria - a avut abilitatea de a menține relații cordiale cu omologul de la Kremlin, în pofida criticilor publice aspre, de care a avut parte. 

Rămân imprevizibile:

1.relațiile dintre Serbia și Kosovo, privind recunoașterea acestuia ca stat independent, în condițiile ignorării de terți a evoluțiilor istorice anterioare, a celor doi actori regionali;

2.problemele Ungariei cu Ucraina, din cauza situației minorității maghiare aflate pe tărâm ucrainean;

3.divergențele dintre SUA și Turcia, abil "exploatate de Kremlin";

4.ostilitatea Greciei față de Turcia, din rațiuni nu numai economice;

5.pozițiile diferite ale Turciei și Iranului privind viitorul unor state limitrofe.

Și astfel devine evident că statul membru al NATO, care are o poziție specială în dosarele geopolitice ale Mării Negre este Turcia, care a optat pentru o relație aparte cu Rusia, în condițiile în care SUA și statele europene aliate s-au distanțat de politica internă a autorităților de la Ankara. Turcia a trimis trupe pentru a apăra Azerbaidjanul contra Armeniei, iar Rusia a ținut cont de asta. 

Divergențele dintre SUA și Turcia, pe tema furnizării de arme miliției kurde, și a sprijinirii tacite a güleniștilor, prin refuzul extrădării liderului lor din SUA, Fethullah Gülen țin de relațiile bilaterale, dar departe de a fi ignorabile merită soluții înțelepte.

Situația strategică complexă a Turciei este una sensibilă, acest stat având la nivel central senzația vecinătății cu state cu intenții ambigue sau mai puțin amicale. De aceea generalul Ben Hodges a propus "schimbarea granițelor regionale EUCOM / CENTCOM și a Departamentului de Stat, care se află în prezent la granița turco-siriană, cu una care să fie mai atentă la situația strategică a Turciei." 

Ceea ce ne interesează pe noi românii este faptul că respectabilul general Ben Hodges susține că "pe termen scurt și mediu, NATO ar trebui, prin urmare, să desemneze România drept centrul de greutate, datorită poziției sale geografice, a proximității față de alți aliați, precum și a Ucrainei și Moldovei, a eforturilor sale de modernizare robuste și a infrastructurii sale strategice de transport.

În consecință, România ar trebui să își creeze propria capacitate anti-acces / negare a zonei (A2 / AD) pentru a-și proteja coasta și ZEE utilizând arme de separare, cum ar fi rachete anti-nave, HIMARS (sistem de rachete cu rază lungă de acțiune), elicoptere de atac, sisteme maritime fără pilot (MUS) și sisteme de aeronave fără pilot armate (UAS, cunoscute și sub numele de drone)".

Țara noastră ar putea - afirmă același general de peste Ocean -, ca "să ofere înființarea și găzduirea unui centru NATO de excelență pentru sistemele fără pilot, datorită condițiilor sale de zbor ideale și a lungului litoral al Mării Negre, precum și prezenței fluviului Dunărea.

În cele din urmă, România ar trebui să continue extinderea infrastructurii de pregătire și logistică la baza aeriană Mihail Kogălniceanu și la zonele de antrenament Smârdan și Cincu, îmbunătățind capacitățile pentru exerciții multinaționale de trageri în poligon, care să permită antrenamente ce duc la atingerea standardelor militare ale forțelor terestre și aeriene americane."

Remember? Ben Hodges este generalul care a avut temeritatea să se adreseze public  comisiei ce se ocupă de forțele armate americane, la nivelul Congresului SUA, pentru a semnala teama statelor baltice de o invazie militară rusă, fapt ce a dus la o întețire a semnalelor disuasive date de Pentagon, în Estonia, Letonia și Lituania. 

Acum, tot el cere măsuri de amploare în zona Mării Negre, pentru ca NATO și partenerii săi să aibă aici o "mobilitate militară, apărare integrată aeriană și antirachetă, schimb de informații și fuziunea cu o forță multinațională mare. Pentru a maximiza impactul și a crește transparența, observatorii ruși ar trebui invitați împreună cu mass-media internațională."

Desigur, provocările simultane, ale Chinei și Rusiei impun întărirea coeziunii NATO. 

Dar, în timp ce administrația președintelui Joe Biden poate conta, teoretic, pe o continuitate de 8 ani - adică durata a două mandate prezidențiale - la Beijing și Moscova președinții sunt aleși practic pe viață.

În Marea Neagră: coeziunea aliaților este doar un enunț frumos - a se vedea poziția Bulgariei față de România, la momentul propunerii unui anumit tip de cooperare militară -; credibilitatea intervenției aliaților, în situații de criză, este afectată de precedentul creat la ocuparea peninsulei Crimeea, când dincolo de unele declarații de condamnare publică a agresiunii, nu s-a întâmplat, ulterior, nimic concret, deoarece Ucraina nu este un stat membru al NATO; prosperitatea țărilor riverane este afectată de pandemie; iar securitatea este sigură doar  pentru Rusia, dar nesigură pentru alte state care au litoral la Marea Neagră. 

Ben Hodges privește spre România cu încredere. 

Vom vedea cum România își va juca dezirabilul rol geopolitic, la granița de sud-est a NATO. 

Comentarii


© 2021 NEWS INTERNATIONAL S.A.