Daniela Rațiu: Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?

E 5,30 dimineața. Iarnă. Sub plapumă e atât de cald cât poate fi într-o cameră cu calorifrele reci, iarna. Suntem îmbrăcați cu trei straturi de pijamale. Haine. Mama trage încet plapuma. Intră frigul din cameră pe sub plapumă. Îl simți ca un aer rece, brutal.

CUT. Mama nu ne șoptește la ureche, mama spune trebuie să mergem la coadă! Nu știu când, în copilăria comunistă, a început să ni se spună că trebuie să mergem la coadă. Amintirea asta nu o regăsesc. Mersul la coadă era obligatoriu. Mergi la coadă, mânânci, nu mergi, mori de foame.

Știam că trebuie să megem la coadă, parcă dintotdeauna. Nu îmi aduc aminte să fi existat opțiunea nu mergi la coadă, dacă nu vrei. Îți era foame, deși de la un moment dat știu că m-am obișnuit cu foamea. Coborâm cu greu din pat. Tata a plecat cu două ore mai devreme la coadă, să ne țină rândul. Ne îmbrăcăm cu greu.

Îmi țin ochii închiși, mă îmbrac ca și cum aș continua să și dorm. Ghetele nu sunt din piele. Știu că afară e zăpadă peste tot, strat gros, și va trebui să fiu atentă pe unde calc, dacă intră umezeala în ele voi dârdâii de frig la coadă. Îmi pun trei rânduri de șoșete.

Ultimul rând sunt șosete croșetate de lână. Ieșim în răcoarea dimineații. E întuneric. Mă țin de mama, închid ochii de parcă aș putea să mai dorm în timp ce mergem pe străduța spre Complex. Calc cu grijă, evit zăpada. Ghetele nu trebuie să se umezească. Îmi vor îngheța picioarele. Frig și umezeală în ghete, la coadă. Străzile nu sunt luminate. Economie la sânge. Ceaușescu.

Bâjbâim prin frigul dimineții. Lumini răzlețe la case, la blocul din fața noastră de lângă Complex. Ne întâlnim pe drum cu alte grupuri de oameni. Noi copiii știm cum să dormim în timp ce mergem la coadă. Prelungim somnul rezemându-ne încetișor de părinți în timp ce mergem spre coadă. Părinții știu. Mergem legănat, de parcă ne-am legăna într-un somn. Ca niște pinguini. Văd coada.

E pe trei rânduri. Oamenii stau tăcuți. Campionii cozilor sunt cei care au scăunele cu ei. Ei pot dormi mult mai bine decât noi care ne sprijinim noi de părinți de parcă am putea prelungi somnul. Ei dorm. Tata cucăie și el la coadă. Ne punem lângă el, cu mama și frații mei. Mă sprijin de ea. Continui să dorm. Luna ne privește de sus, calmă, habar n-are ce se întâmplă aici, jos. Sunt la coadă. În spatele meu, oameni, în fața mea, oameni, lateral, oameni.

De aici, de jos, copil fiind, privesc în sus și văd șiruri de oameni cucâind în frigul dimenții. Văd cum le ies aburii calzi. Am trecut și de neverosimulul situației demult. Așa am trăit. La cozi. Din când în când câte unii ies din amorțeală și tropăie încetișor să nu îi apuce frigul. E ca un dans de pinguini. Tropăi și eu. Oricât de atentă am fost ghetele tot îmi sunt umede. Simt că umezeala e la primul strat de șosete. Va trece de al doilea, va ajunge la al treilea. Tropăi încetișor.

Mama ne șoptește, nu e niciun CUT aici, chiar ne șoptește că ne va face lapte cu cacao. A reușit să facă rost de cacao adevărată. Ne promite și puțin unt pe pâine. Nu mult, doar puțin. Îl strângem pentru prăjiturile la care tânijm pentru sărbătorile de iarnă. Vom sta la coadă pentru toate. Cineva spune că a a auzit că vor aduce peste două zile lămâi și portocale. E aproape sigur.

În interiorul magazinului de carne le vedem pe vânzătoare, aduc carnea din magazie și o pun în vitrină. Deja de când a ajuns mașina în spatele magazinului s-a strârnit o oarecare rumoare. Coada a ieșit din adormire. Abia așteptăm să intrăm înăuntru. Dârdîi de frig. Umezeala a trecut de toate straturile de șosete. Mă lipesc de mama și încerc să ignor frigul care îmi cuprinde picioarele.

Vânzătoarele se milostivesc de noi și una dintre ele se îndreaptă spre ușă. Oare cum arătăm din interiorul magazinului? O coadă de oameni stând în frig, întunericul se risipește și noi privim cu ochi plini de speranță în magazinul care ne va primi. Ușa se deschide. Nu putem intra toți. Număr câți oameni sunt în fața noastră. Coada începe să se agite. Ne cuprinde disperarea că nu vom ajunge și noi la carne. Se strigă din coadă Trebuie să ajungă la toată lumea! Vânzătoarele se uită amenințător Dacă faceți scandal, nu primiți nimic! Coada insistă Trebuie să ajungă la toată lumea! Mă simt ca în burta unui animal agitat.

Mama ne înconjoară protectoare să nu ne calce cei din coadă. Oricum, n-ai cum, ne călcăm în picioare. Aproape ajungem de intrare. E tot mai frig. Mi-au înghețat picioarele. Le simt bocnă. Intrăm dintr-o dată în magazin. Suntem în fața vitrinei. Plămâni de porc, pui sfrijiți, șlung.

Carnea bună s-a terminat oricât a strigat coada. Ne mulțumim și cu asta. Lângă vitrina de carne e vitrina cu unt, lapte. Smântâna s-a terminat. Nu mai e niciun ou. Ne bucurăm pentru unt și lapte. Acasă, înainte de somnul recompensă pentru coadă, mama ne face câte o cană cu lapte cu cacao adevărată. Mirosul de lapte cald cu cacao ne învăluie. A mai trecut o coadă. Sub plapumă, pielea picioarelor înghețate mă arde, așa simt, parcă m-ar arde. Picioarele s-au înroșit sub căldura plapumei. Adormim visând coada ca un animal de pradă.

Daniela Rațiu este jurnalistă și scriitoare.

____________________