Canalul Dunăre-Marea Neagră, o afacere Dej-Stalin. Zeci de mii de deținuți politici morți pe șantier

Canalul Dunăre-Marea Neagră, supranumit poetic pe vremea lui Nicolae Ceaușescu și „Magistrala Albastră”, a fost, de fapt, un uriaș și feroce lagăr de muncă unde regimul comunist, în anii 1950, și-a redus la tăcere opozanții și orice alte elemente „burgheze”.

Ideea construcției, deși exista încă după cucerirea independenței țării, în 1877, i-a fost dată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor români, de însuși „tătucul” Iosif Visarionovici Stalin, dictatorul URSS, în cadrul unei întâlniri de la Kremlin, din februarie 1948.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, un uriaș lagăr de muncă pentru deținuții politici

Deși este în mod evident o realizare inginerească de excepție, aducând și beneficii ecnomice importante, Canalul Dunăre-Marea Neagră a devenit mormântul a zeci de mii de români care, mai ales în anii 1950, au fost decimați de comuniști doar pentru vina că nu erau ân tabăra cîștigătoare a puterii în țară după Al Doilea Război Mondial.

Obsedantul deceniu, a fost cum a mai fost denumit, a fost unul dintre cele mai crunte perioade ale istoriei moderne a României.

Zeci de mii de români au fost arestaţi şi trimişi la muncă forţată, fără proces de judecată sau probe, deciziile arbitrare fiind luate de ofiţeri ai Securităţii. 

Citește și: Ce rol joacă Dunărea în cazul unui război cu Rusia? Coridor militar și de transport pentru 10 țări

O injurătură la adresa partidului, ascultatul posturilor de radio ca Europa Liberă sau trimiterea de scrisori critice la adresa realizărilor partidului erau pedepsite cu până la 5 ani muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Regimul stalinist-comunist s-a folosit de şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră pentru a-şi extermina opozanţii.

Zeci de mii de intelectuali, politicieni, ofiţeri şi preoţi au fost aduşi în cele 14 colonii de muncă înființate, dintre care 12.000 au fost doar la Poarta Albă. numărul exact al morţilor rămânând până azi necunoscut.

Deținuți politici muncind pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, în anii '50 - Foto: ziarullumina.ro

Începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost decisă în şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din „programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului“.

Pe baza hotărârii luate în cadrul Biroului Politic, Consiliul de Miniştri a emis, în aceeaşi zi, Hotărârea nr. 505, referitoare la „începerea lucrărilor pregătitoare pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră“.

În august 1949 au început lucrările de construcție la Canalul Dunăre-Marea Neagră, între Cernavodă și Capul Midia, la inițiativa Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, dirijat de Moscova și aprobat de Biroul Politic al PMR. la 25 mai 1949.

Canalul Dunăre-Marea Neagră, început în 1949

Deși ideea construcției unui astfel de canal data încă din secolul al XIX-lea, din perioada regalității, imboldul demararării uriașului șantier se pare că i-a fost dat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniștilor români, chiar de Iosif Stalin, dictatorul sângeros de la Kremlin.

Scriitorul Marin Preda, în celebra sa carte „Cel mai iubit dintre pământeni”, redă un fragment dintr-un posibil dialog între Stalin și Gheorghiu-Dej, derulat în Palatul Kremlinului din Moscova.

Citește și: Cum a fost jefuită România de Rusia comunistă? Am plătit despăgubiri de război de 1.200.000.000 $

„Tovarășe Stalin, am luat noi puterea politică în România, am naționalizat uzinele și fabricile, am alungat ultimii miniștri burghezi, l-am alungat și pe rege, dar burghezia rezistă, ne pândește, și îi așteaptă pe americani”.

După trei zile, Stalin i-a dat soluția. „Uite, Gheorghe, ce trebuie sã faci în chestiunea burgheziei: un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră și îi trimiți pe toți burghezii să-l sape și scapi de ei.

O să-ți dau și unele excavatoare și ceva cadre de ale noastre, care au mai fãcut canale. Ești mulțumit, Gheorghe?”. „Sunt mulțumit, tovarășe Stalin”, nota marele scriitor, potrivit revista memoria.ro.

Întâlnirea la care face referire Marin Presa a fost, cel mai probabil, cea din 3 februarie 1948, cu prilejul prezenţei la Moscova a delegaţiei guvernamentale a României, care urma să semneze „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală cu URSS”.

Deținuți politici lucrând la Canal - Foto: ziarullumina.ro

Iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a pus imediat în practică sfatul „genialului învățător”. Prin construirea Canalului, sovieticii urmãreau, de fapt, îndepărtarea României de la gurile Dunării și crearea unei regiuni autonome în nordul Dobrogei. 

În plus, făceau și o afacere bănoasă, pentru că obligau guvernul român sãă închirieze și să cumpere utilaje vechi și uzate, supraevaluate, plătite în produse agricole, cu prețuri minime.

Proiectele de construcție au fost elaborate în comun de ingineri români și sovietici în luna mai 1949, executarea lucrărilor urmând să fie supravegheată de consilieri sovietici.

Citește și: Criminalul din Rusia ce a impus primul guvern comunist în România, la 6 martie 1945: „Ialta sunt eu”

Planurile tehnice au fost aprobate de Consiliul de Miniștri la 22 iunie 1949, prin rezoluția nr. 613, iar pentru conducerea proiectului a fost înființată o Direcție Generală  al cărei director a fost numit Gheorghe Hossu, iar director adjunct și inginer-șef, Mayer Grunberg.

Având o lungime inițială de 65-70 de kilometri, de-a lungul Canalului erau înşirate mai multe colonii de muncă forţată:

• Cernavodă (Columbia) – cu un efectiv variind între 1.200 şi 8.000 de deţinuţi;
• Saligny – cu un efectiv ce a variat între 2.000 şi 8.000 de deţinuţi, majoritatea femei, condamnatele politic fiind amestecate cu cele de drept comun;
• Km 5 – cu circa 2.000 de deţinuţi; Km 31 – cu aproximativ 1.500 de deţinuţi;
• Poarta Albă – cu un efectiv care a variat între 10.000 şi 12.000 de deţinuţi;
• Galeş – cu aproximativ 3.000 de deţinuţi;
• Noua Culme – cu un efectiv variind între 2.000 şi 7.500 de deţinuţi;
• Taşaul – cu circa 1.500 de deţinuţi;
• Peninsula, numită şi Valea Neagră – cu un efectiv între 6.000 şi 8.500 de deţinuţi;
• Capul Midia – cu un efectiv ce varia între 500 şi 2.500 de deţinuţi. 

Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost inaugurat în 1984

Au mai funcţionat şi două lagăre speciale, la Eforie – cu 300 de deţinuţi – şi la Constanţa (Stadion) – cu 400 de deţinuţi –, cât şi lagărele auxiliare, aşa-numitele întreprinderi agricole, de la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi, Năvodari şi Castelu, potrivit historia.ro.

În timp ce presa vuia despre marile realizări ale socialismului, în şantierele din Dobrogea trudeau şi mureau sute de deţinuţi politici.

Nicolae Ceaușescu, în „vizită de lucru” pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră - Foto: monitorfg.ro

Consideraţi în actele oficiale „forţă de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti“, cu statutul de „colonişti MAI“, deţinuţii au fost supuşi la cele mai grele munci de la Canal.

În anii ’50, Canalul Dunăre-Marea Neagră era, cu adevărat, un lagăr în care cei declaraţi „duşmani ai poporului“ de către regimul comunist erau nevoiţi să muncească până la epuizare, în condiții incredibil de grele și supuși bătăilor și bunului plac al gardienilor.

Alături de muncitori şi militari, deţinuţii politic lucrau pe şantier cel puţin 12 ore, se arată în Raportul Prezidenţial realizat în 2006.

Primeau, în schimb, 750 de grame de pâine pe zi, pe care o mâncau cu varză fiartă, ceapă fiartă şi, mai rar, cu fasole sau cartofi.

Citește și: România, vândută Rusiei înainte de Ialta, în 1944. Actul de la Moscova semnat la o sticlă de whisky

Norma zilnică de muncă era de trei metri cubi de pământ excavat de fiecare deţinut, transportul cu roaba la 100-150 de metri, încărcări şi descărcări de vagoane cu o normă de şapte metri cubi pe zi, pentru fiecare deţinut, construirea de barăci şi de clădiri, sfărâmarea pietrei la carieră şi construirea de căi ferate.

Regimul concentraţionar era dur: gardienii îi băteau crunt pe deţinuţi. Mulţi dintre ei, extenuaţi de efortul fizic, de foame sau de frig, se îmbolnăveau grav.

Până la oprirea primei etape a lucrărilor, în 1955, peste 100.000 de deţinuţi politic au fost aduşi la Canal.

„Reeducare” prin muncă forţată, asta era pedeapsa pe care o primeau din partea comuniştilor, pentru mulţi Canalul fiind mormântul lor.

După 1955 și perioada de relativ dezgheț din ultima parte a conducerii lui Dej și primii ani ai domniei lui Nicolae Ceaușescu, șantierul a fost reluat cu și mai mult avânt în 1976.

Ecluza de la Cernavodă, care face legătura între apele Dunării și cele ale Mării Negre - Foto: ct100.ro

Lucrările au fost realizate fără a se mai folosi deținuți politici, Canalul fiind inaugurat pe 26 mai 1984 de către Nicolae Ceaușescu.

E perioada în care canalul a fost supranumit „Magistrala Albastră”, făcându-se inclusiv poezii și cântece în onoarea sa.

Cel mai cunoscut a devenit cel care purta chiar titlul de „Magistrala Albastră”, interpretat de Mirabela Spătaru în duet cu Dan Spătaru.

Citește și: Canalul „Eurasia”, reiterat de Putin, prezentat de Călin Georgescu. A fost conceput de Stalin în '30

Cu o lungime finală de 95,6 kilometri, Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului, prin Canalul Rin-Main-Dunăre. 

Folosind această rută, mărfurile din Australia şi Orientul Îndepărtat destinate Europei Centrale îşi scurtează drumul cu 4.000 de kilometri. Pentru construirea Canalului s-a făcut o investiţie de circa 2 miliarde de dolari.

Dar dincolo de beneficiile economice ale proiectului, în spatele realizării sale stau chinul, sângele și viața a zeci de mii de români care n-au avut altă vină decât că n-au fost comuniști.