Ion Iliescu, cel care a condus România după 1990, a fost un „cadru de nădejde” și al regimului comunist, așa cum se știe. El a deținut multe funcții de conducere, dar, la începutul anilor '70, a existat un episod mai puțin cunoscut în care a refuzat categoric să fie ministrul Culturii. Interesant, refuzul său l-a făcut să râdă cu poftă chiar pe Nicolae Ceaușescu.
De ce n-a vrut Ion Iliescu să fie ministrul Culturii? Refuzul l-a făcut pe Nicolae Ceaușescu să râdă
După cum se știe, Ion Iliescu, ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani, a fost diagnosticat cu cancer pulmonar, iar în această perioadă duce cea mai importantă bătălie a vieții.
Viața sa, începută la 3 martie 1930, sub auspicii sărăcăcioase, a devenit, destul de rapid, cea a unui activist de frunte al Partidului Comunist, având o ascenisuhne fulminantă către vârful puterii de atunci.
Citește și: Ion Iliescu are cancer pulmonar. Rămâne internat la terapie intensivă în Spitalul SRI
După absolvirea liceului, în 1949, a studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În acea perioadă se pare că l-a cunoscut și pe Mihail Gorbaciov, ultimul lider al Uniunii Sovietice, înainte de destrămarea acesteia, în decembrie 1991.
Cu un tată ilegalist, pentru Iliescu a venit aproape firesc să îmbrățișeze calea politicii comuniste, fiind membru al UTC încă de la 14 ani, apoi voluntar în brigada de muncă „Vasile Roaită” din Albania, dar și pe Șantierul Naţional al Tineretului la Căile ferate, în 1947.
Inteligent, echilibrat, bine pregătit și cu un zîmbet plăcut - ce-i putea masca adevăratele intenții - pentru Iliescu nu a fost tocmai dificil să iasă în evidență într-un univers stalinist dominat de personaje abia alfabetizate și cu atitudini violente.
Tânărul Ion Iliescu, în dreapta, în vremea în care deținea funcții tot mai imortante în UTC - Foto: historia.ro
Astfel, după ce devine membru cu acte în regulă al Partidului Comunist, în 1953, este numit în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) și secretar al aceluiași organ de conducere a mișcării tineretului comunist, funcții deținute între 1954-1960, potrivit historia.ro.
Din februarie 1957 este ales în Marea Adunare Națională (MAN), poziție pe care o va ocupa până în 1985.
În 1960 ajunge adjunct al Şefului Secţiei de Propagandă şi Agitaţie al CC al PCR (1960-1962), apoi şef al Secţiei de învăţământ şi Sănătate din Direcţia de Propagandă şi cultură a CC al PCR (1962-1965).
Citește și: 20 mai 1990, primele alegeri libere din România. Iliescu președinte cu 85%, „PSD” - 66%, „AUR” - 2%
După preluarea puterii de Nicolae Ceaușescu, în 1965, acesta trece rapid la promovarea unor oameni tineri, loiali politicii, dar şi persoanei sale, folosiţi, printre altele, şi în bătălia cu „baronii” lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fostul lider al partidului și țării.
Iar Ion Iliescu e unul dintre aceşti oameni. După 1965, el cunoaşte o ascensiune fulminantă.
Ion Iliescu dorea să ajungă în CC al PCR
Devine, pe rând, membru supleant al CC al PCR (23 iulie 1965-12 august 1969), membru al CC al PCR (12 august 1969-22 noiembrie 1984), membru supleant al CPEx (12 august 1969-28 noiembrie 1974), membru plin al CPEx (12 noiembrie 1974-23 noiembrie 1979), prim-secretar al CC al UTC (9 decembrie 1967-20 martie 1971), secretar al CC al PCR (11 februarie 1971-15 iulie 1971), conform sursei citate.
După lansarea Tezelor din iulie 1971, cărora nu li s-a opus, dar a fost acuzat de „intelectualism”, Iliescu a fost trimis să mai capete experiență reală de conducere din funcția de șef al Propagandei în județul Timiș.
Iliescu, în centrul imaginii, împreună cu Nicolae și Elena Ceaușescu, într-un moment de relaxare cu ocazia vacanței acestora în Moldova, în vara lui 1976 - Foto: Fototeca online a comunismului românesc
Dar tot la începutul anilor 70, Ion Iliescu a refuzat vehement funcția de ministru al Culturii, într-o derulare a faptelor care a fost rememorată de un alt „greu” al perioadei, Dumitru Popescu, poreclit „Dumnezeu”, cel considerat ideologul-șef al regimului ceaușist și inițiatorul cultului personalității lui Ceaușescu.
Om de încredere al Șefului cel mare, Popescu „Dumnezeu” a fost, printre altele, și președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste în perioada 1971-1976, după care a devenit rectorul celebrei pepiniere de cadre a PCR, Academia „Ștefan Gheorghiu”.
Dumitru Popescu povesteşte în Memoriile sale un episod mai mult decât semnificativ pentru ambiţia a lui Ion Iliescu de a urca pe scara ierarhiei comuniste.
La un moment dat – relatează acesta – s-a pus problema înlocuirii lui Pompiliu Macovei din fruntea Ministerului Culturii, dat fiind că Nicolae Ceauşescu „nu-l mai suporta” în acest post.
Dumitru Popescu se gândeşte atunci că, pentru postul ocupat de Pompiliu Macovei, un activist nimerit ar fi Ion Iliescu, prim-secretar al CC al UTC, „trecut mult de vârsta membrilor acestei organizaţii”.
Citește și: Miron Cozma, dezvăluiri în dosarul Mineriadei: „Eu l-am arestat pe Iliescu în '91. Era să-l împușc”
Dumitru Popescu avea argumente temeinice pentru a propune lui Nicolae Ceauşescu trecerea lui Ion Iliescu din funcţia pe care o deținea la acel moment, de prim-secretar al CC al UTC, în cea de ministru al Culturii.
„Ne mai întâlneam câteodată (împreună şi cu Bujor Sion, şeful Secţiei de presă, pe care o coordonam) cu soţiile, vedeam un film, stăteam de vorbă.
Îmi plăcea cum evoluase I.I. (n.r. - Ion Iliescu) ca intelectual – citea, avea contacte cu tinerii scriitori şi artişti într-o manieră nonşalantă, prietenoasă, îl vedeam deschis ideilor noi.
Mă gândeam că ar aduce un aer proaspăt la minister, ar da un ton cordial relaţiilor cu oamenii de artă, destul de anoste pe atunci, şi că i-ar contura şi lui o perspectivă nu lipsită de atractivitate la acea vârstă”.
Reacţia lui Nicolae Ceauşescu la propunerea cu Ion Iliescu l-a surprins oarecum pe Dumitru Popescu.
„N.C. m-a ascultat şi a zâmbit amuzat, destins. Îl convinsesem. „Dar crezi că o să vrea?”, m-a întrebat. Personal, nu vedeam vreun motiv de opoziţie.
„Nu ştiu dacă îl cunoşti destul de bine”, a adăugat cu acelaşi aer senin. „Eu sunt de acord”, a afirmat cu o lejeritate pe care nu i-o mai remarcasem în discuţiile despre cadre. Vorbeşte cu el. Dar o să refuze. Cu siguranţă vrea să se întoarcă la Comitetul Central””.
Ion Iliescu a împlinit 95 de ani pe 3 martie - Foto: INQUAM Photos/George Călin
Reacţia lui Ion Iliescu la propunere l-a surprins, însă, total, pe Dumitru Popescu, descumpănit de asprimea atitudinii acestuia, o fațetă pe care nu i-o cunoscuse până atunci.
„Zis şi făcut. Am găsit o ocazie şi l-am abordat. În timp ce vorbeam, prezentându-i ministerul şi exprimându-mi convingerea că munca acolo i-ar veni ca o mănuşă, s-a întunecat la faţă.
Nu mai văzusem penumbra aceasta pe chipul lui, de obicei iradiant. Trăsăturile i se înăspriseră, avea o expresie de severitate ostilă, care m-a descumpănit.
În faţa mea se afla alt om decât cel perceput de un deceniu şi jumătate. „În primul rând - a replicat cu un ton iritat, de om adânc jignit - de ce nu m-a chemat el? De ce te-a trimis pe tine să-mi faci propunerea?”.
Și chiar aştepta un răspuns, explicaţii. Îmi cerea cam mult, în mod normal nu puteam vorbi în numele celui invocat. Cu toate acestea, am făcut-o, menţionând că eu doar îl tatonez, iar N.C. se rezerva pentru etapa a doua.
A acceptat oarecum raţionamentul şi s-a mai îmblânzit. Dar duritatea hotărârii deja luată rămânea neclintită. „Nu, nu mă interesează Ministerul Culturii”, mi-a spus. „Spune-i că singurul loc unde vreau să lucrez este Comitetul Central. Eu sunt activist, şi asta am să rămân””, mai nota Dumitru Popescu în Memoriile sale.
Dar povestea nu se încheiase încă. Popescu îi duce lui Nicolae Ceauşescu răspunsul dat de Iliescu și, din nou, Ceauşescu îl descumpăneşte prin reacţia sa: râde cu poftă.
Citește și: Iliescu rămâne fără certificatul de Revoluționar. Are pensie de 20.000 lei și stă în vilă de 180 mp
„Când i-am transmis mesajul, N.C. a râs cu poftă, deloc surprins sau afectat, cu aceeaşi destinsă bunăvoinţă ca prima dată.
„Ţi-am spus că nu-l cunoşti. Bine! O să vedem ce facem. Am să stau de vorbă cu el””, se încheia relatarea făcută de fostul propagandist-șef al regimului Ceaușescu.
Urmarea a fost că, în februarie 1971, Ion Iliescu a fost desemnat secretar al CC al PCR, adică exact cum își dorisec ând refuzase fără apel funcția de ministru al Culturii.
E drept, a ocupat postul respectiv pentru doar 5 luni, după care a fost trimis la Timișoara, ulterior fiind prim-secretar al județului Iași, din noiembrie 1974 până în august 1979. În această perioadă a devenit membru plin al CPEx. dar și al Consiliului de Stat
După încheierea perioadei de la Iaşi, a fost numit preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor, funcţie pe care o păstrează până la 17 martie 1984, când a fost trimis ca director al Editurii Tehnice.
A revenit viguros în prim-plan, odată cu Revoluția din decembrie 1989, în urma căreia a devenit președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), organul provizoriu de conducere a țării, apoi președintele României, în trei rânduri, 1990-1992, 1992-1996 și 2000-2004.
Pe de altă parte, Nicolae Ceaușescu a fost executat, alături de soția sa, Elena, la 25 decembrie 1989, în schimb Dumitru Popescu a trăit până la 96 de ani, murind în 22 noiembrie 2024.
