Cum arăta ceremonia de instalare a unui domn în Țările Române? De ce mulți purtau o căciulă în loc de coroană?
Ceremonia de instalare a unui domn în Țările Române era un eveniment major pentru toată suflarea principatelor. Ceremonialul a respectat în aproape toată perioada medievală anumiți pași” obligatorii pentru învestirea deplină a unui voievod.
Ceremonialul de instare a domnilor din Țările Române a reprezentat, în perioada de început a tinerelor state române, o expresie a independenţei şi a suveranităţii domnitorului asupra teritoriului pe care-l stăpânea.
Această autonomie şi putere erau exprimate prin titulatura domnitorului de „singur stăpânitor".
Domnul Moldovei se numea „singur stăpânitor a toată ţara Moldovei”, iar cel al Ţării Româneşti „domn stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungro-Vlahiei”.
Prin aceste titulaturi şi chiar prin ceremonialul de încoronare, domnitorii români - Bogdanizii şi Muşatinii în Moldova şi Basarabii în Ţara Românească - invocau moştenirea imperială bizantină.
Ceremonia de instalare a unui domn în Țările Române urma câțiva pași obligatorii
Titulatura „IO”, pe care o foloseşte şi Ştefan cel Mare în Tetraevangheliarul de la Humor, arăta că domnitorul ocupa tronul din "mila lui Dumnezeu".
Titulatura domnitorilor români nu era precis stabilită. Ei nu se numeau nici regi, nici împăraţi, ci erau pomeniţi când ca voievozi, principi, duci sau palatini. Cu toate acestea, ei aveau toate însemnele regalităţii.
În perioada de relativă independenţă a Principatelor Române, ceremonialul de încoronare avea două momente: învestirea domnitorului şi încoronarea propriu-zisă.
Învestirea domnitorului avea loc în câmp, în afara cetăţii de scaun.
Citește și: Unde a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare? Doar o replică se află la Putna, la mormântul acestuia
Ştefan cel Mare a fost învestit ca domn pe câmpia numită „Direptate”. La învestire participau toţi boierii, curtea domnească şi toată oastea ţării.
Ceremonialul petrecut într-un spaţiu deschis şi în afara cetăţii era o moştenire de la Imperiul Roman, unde împăraţii erau numiţi în afara zidurilor Romei, pentru ca apoi să intre în cetate ca împăraţi, scrie ziarullumina.ro.
Un moment deosebit de important al ceremonialului era ridicarea domnitorului pe scut, semn că oastea îi era loială şi avea din acel moment puterea supremă conducătoare.
Partea a doua şi cea mai fastuoasă a încoronării era săvârşită în Catedrala mitropolitană.
Ceremonialul religios era condus de mitropolitul vremii, înconjurat de toţi episcopii, de mulţi clerici, de sfatul domnesc şi curteni.
Încoronarea presupunea ungerea cu mir a domnului şi înmânarea însemnelor puterii seculare: buzduganul, sceptrul şi steagul de domnie.
Ceremonialul de încoronare se desfăşura şi el după anumite reguli. Mitropolitul şi clericii îl aşteptau pe domn în faţa bisericii, de unde îl duceau în procesiune până în Sfântul Altar.
Domnitorul era purtat apoi de doi episcopi în jurul Sfintei Mese de trei ori. Apoi, îngenunchea şi cu capul plecat era uns de mitropolit cu mir şi i se citea rugăciunea de încoronare.
După acest moment, în mijlocul bisericii, mitropolitul îi punea pe cap domnului o coroană de aur, îi înmâna sceptrul sau buzduganul, iar împreună cu postelnicul îl urca pe domn în tronul din biserică.
Din acel moment, domnitorul era învestit cu toate puterile regalităţii.
La curtea domnească, domnitorul primea jurămintele de credinţă ale tuturor supuşilor săi, fiind în cele din urmă aclamat şi de popor.
Din secolul XVI, domnii Țărilor Române sunt numiți de sultan
Lucrurile s-au schimbat începând cu jumătata sexolului al XVI-lea, când domnitorii încep să fie numiți direct de sultanul otoman, Țările Române pierzându-și independenta.
Primul padișah care a făcut acest lucru a fost Suleyman Magnificul. În Moldova, l-a numit domn pe Ștefan Lăcustă, în 1538, după campania condusă chiar de sultan împotriva lui Petru Rareș.
În Țara Românească, primul domn numit de sultan a fost Mircea Ciobanul, desemnat de Poartă în ianuarie 1545 în locul fratelui său, Radu Paisie.
Citește și: Suleyman Magnificul, sultanul vrăjit de Hurrem. Primul padișah care a numit domni în Țările Române
Totuși, ceremonialul încoronării s-a păstrat în linii mari la fel, deși izvorul puterii domnului nu mai era alegerea de către boierii țării, ci numirea de către sutanul otoman.
În secolul al XVII-lea, conform izvoarelor istorice, cronicilor referitoare la Constantin Brâncoveanu și mărturiilor lui Dimitrie Cantemir, alegerea și instalarea unui nou domn pe tron implica un șir de ceremonii minuțios stabilite, atît în Muntenia, cât și în Moldova.
Iată care erau acestea, după cum arată muzeograful Petre Vlad, într-o postare făcută pe pagina de Facebook a Muzeului Conacul Pană Filipescu.
Momentul întâi: Adunarea restrânsă a marilor boieri care aleg noul candidat la domnie.
Momentul al doilea: Proclamarea noului domn în fața stărilor privilegiate (mitropolitul, boieri de toate rangurile, reprezentanții, ,,slujitorilor”, adică ai categoriilor militare, inclusiv ai gărzii domnești și chiar ai orășenilor înstăriți).
Altfel spus, e vorba de vechiul sfat lărgit al tuturor categoriilor privilegiate, pe care istoricii l-au numit, nu tocmai corect, marea adunare a țării.
În fața acestor categorii, la palatul domnesc în Moldova, sau după deplasarea nu departe, la Mitropolie, în Țara Românească, era proclamat noul domn.
Acesta, la curte sau la mitropolie, iniția cu falsă modestie un act teatral ,,opunându-se” numirii ca domn.
Constantin Șerban, Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir au jucat aceste acte de teatru.
Citește și: Cum a murit ultimul domnitor pământean al Țării Românești, înainte de fanarioți? Tragedia familiei
Brâncoveanu, în 1688, declarase că nu vrea domnia ,,de vreme ce ca un domn sunt la casa mea”, iar boierii l-au luat de mâini și împins de la spate.
Adunarea aclama pe noul domn în cuvinte tradiționale: ,,În mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”.
Momentul al treilea: Ungerea cu mir și încoronarea noului domn.
Totul s-a desfășurat desfășurat după un tipic aproape neschimbat în tot Evul Mediu românesc, în biserica Mitropoliei.
Momentul al patrulea: Jurământul de credință în cadrul bisericii de la curte, moment care nu apare în Moldova.
Ultimul moment: Instalarea noului domn în jilțul domnesc din divanul cel mare.
În Moldova, mitropolitul și clerul său precum și boierii de toate treptele veneau să sărute mâna noului domn.
În Valahia, doar boierii de toate treptele și ,,gloatele” aveau acest drept, totul pe fundalul sonor al descărcării câtorva tunuri și al muzicilor militare românești și turcești.
În Moldova, jupânesele boierilor aduceau aceleași onoruri doamnei, rânduite după rangul soților lor și deși nu avea loc o încoronare propriu-zisă, soția noului domn purta o coroană similară cu a soțului.
Jurământul de credință este documentat doar în Țara Românească, acesta fiind impus și unităților militare de la curte și din țară, întâi căpeteniile apoi fiecare căpitan cu steagul (unitatea) lui și fiecare iuzbaș cu bulucul (compania) lui.
Însemnele domnești principale erau pe plan intern în secolul al XVII-lea, coroana și sceptrul.
La început se folosește coroana deschisă, de tip regal, cu fleuroane (n.r. - ornament sculptat în formă de floare sau de frunză stilizată), care apare în mai toate portretele domnești în frescă sau broderie.
Căciula domnească simboliza apartenența la corpul ienicerilor
Dar în secolul al XVII-lea domnii români au început să folosească și coroana închisă imperială.
Un bun exemplu sunt Despot Vodă și Vasile Lupu ai Moldovei, ce au utilizat coroana închisă, precum și succesorii lor, până la instaurarea domniilor fanariote.
Coroana domnească regală deschisă cu fleuroane, a fost utilizată mai cu seamă în Țara Românească, precum în cazul lui Mircea cel Bătrân,
În Muntenia, coroana închisă apare doar figurată pe pereți, steme sculptate sau brodate, în picturi, întotdeauna alături de persoana domnului.
Un bun exemplu este tabloul de la Mânăstirea Sinaia infățișându-l pe Constantin Brâncoveanu la 1696 cu două coroane imperiale închise, pe masă și în stema Țării Românești din partea superioară.
Căciula numită cucă continuă să fie pe tot veacul secolului al XVII-lea nu un semn de investitură al sultanului, cum se mai afirmă eronat, ci un simbol al apartenenței oficiale (deși practic era doar simbolic) a domnului la corpurile ienicerilor.
În scrierile lui Dimitrie Cantemir, acesta menționa că atunci când un nou domn român cerea sultanului îngăduința să plece spre țară, muhzur-agasî, locotenentul ienicerilor, poruncea să i se pună domnului cuca pe cap.
Numai locotenentul ienicerilor avea autoritatea de a pune noului principe român această căciulă decorată cu pene de struț.
Legat de sceptru, al doilea însemn regal al domnului, acesta începe să fie utilizat în locul buzduganului tradițional ce simboliza autoritatea militară (voievodală).
Cu toate acestea buzduganul nu dispare în întregime fiind utilizat în continuare de domni (mai ales în Moldova) și considerat un însemn domnesc de învestitură.
Citește și: Singurul domnitor al Moldovei care putea rupe o potcoavă cu mâinile. A devenit personaj de roman
În 1692, Constantin Cantemir (tatăl lui Dimitrie Cantemir) a descoperit un complot împotriva sa organizat de boieri conduși de vornicul Velicico Costin (fratele cromnicarului Miron Costin). Domnul Moldovei l-a pedepsit pe vornicul complotist bătându-l cu buzduganul și închizându-l în beci.
De asemenea, chiar și după ce un domn a fost mazilit, în cele trei zile până să fi pornit la Poartă, acesta putea să-și folosească buzduganul pentru a pedepsi pe oricare i-ar fi lezat onoarea.
Prin urmare buzduganul - al cărui nume provine din turca veche, însemnând „șoim zburător” - rămâne un însemn important de învestitură în secolul al XVII-lea, domnii putând să folosească această armă pentru a pedepsi boieri trădători.
