Mădălin Hodor: Episcopul Hossu și Securitatea

DE Mădălin Hodor | Actualizat: 30.11.2018 - 09:12

La semicentenarul Marii Uniri, redacția revistei ardelene „Steaua“ își adusese aminte de Iuliu Hossu și a trimis doi colaboratori să îi ia un interviu celui care citise mulțimii de peste o sută de mii de oameni cel mai important act al acelei zile: Declarația Unirii.

SHARE

„Îi spun lui Miron Cristea, episcopul Caransebeșului: «La ce zăbovim aici? Hai în mijlocul poporului să-i dăm bună vestire!» (...) Ne oprim cutremurați lângă steagul cel mare și sfânt al Neamului, în mijloc de adâncă, liturgică tăcere. (...) «Ascultați!» Și le-am citit apăsat actul Unirii“. 

Astfel povestea episcopul Iuliu Hossu în 1968 momentele la care participase în acel decembrie 1918. La semicentenarul Marii Uniri, redacția revistei ardelene „Steaua“ își adusese aminte de episcop și trimisese doi colaboratori ai publicației să îi ia un interviu celui care citise mulțimii de peste o sută de mii de oameni cel mai important act al acelei zile: Declarația Unirii. Dar interviul nu a apărut în paginile revistei, în anul 1968. A apărut aproape 50 de ani mai târziu, cu un an înainte de Centenar. De ce? Deoarece Securitatea a apreciat că articolul „dăunează“, pentru că face referire la „respectarea adevărului istoric“. Ori adevărul istoric era ultima grijă pentru instituția care aplica politica partidului comunist. 

Gelu Hossu a refăcut pentru aceeași revistă „Steaua“ povestea interviului și lămurește misterul blocării sale. Totul pare să fi pornit de la o constatare mai veche a Securității, care îl considera pe episcopul Hossu „un element periferic atunci și care nu a avut niciun rol deosebit“. Niciun rol deosebit? Desigur că cel care fusese arestat la 29 octombrie 1948, în urma operațiunii de distrugere a Bisericii Greco-Catolice, nu putea apărea în presa comunistă ca având un rol determinant la realizarea Marii Uniri. Iar Securitatea era acolo și veghea ca aceste lucruri periculoase să nu se poată întâmpla. Direcția Presei a respins prompt articolul în întregime și l-a înlocuit cu un text al lui Constantin Daicoviciu, „1 Decembrie“, mult mai „pe linie“. 

Starețul de la Căldărușani, unul dintre informatori

De altfel, era puțin probabil ca festivismul semicentenarului, venit în siajul „mărețului act de dizidență“ al lui Nicolae Ceaușescu, din august 1968, să poată fi umbrit de afirmații precum: „Și vă mai spun – pentru că nu am ascunziș în inimă – că acest întâi decembrie este – după părerea mea – întunecat de măsura din 1 decembrie 1948, luată după 250 de ani de la Unirea cu Roma. (...) La aniversarea solemnă din 1968 nu se cuvine să fie absentă Biserica Blajului, Biserica tăcerii“.

Cel mai prolific informator a fost starețul Mănăstirii
Căldărușani, o crudă mărturie despre strânsa
colaborare dintre prelații ortodocși și Securitate


Dar „Biserica tăcerii“ nu mai exista, episcopii ei fuseseră arestați și edificiile confiscate. Chiar în momentele în care rostea aceste cuvinte, episcopul Hossu se afla în „domiciliu obligatoriu“ la Mănăstirea Căldărușani, în fapt, într-o închisoare cu regim relaxat, dar atent supravegheat de Securitate. După arestarea din 1948, ajunsese în anul 1950 la Sighet, de unde a fost eliberat în 1955. Fusese dus la Căldărușani, după ce inițial se optase pentru Curtea de Argeș, pentru a putea fi supravegheat mai atent. Și a fost. 338 de note informative și 72 de informatori a numărat Sergiu Stoica, autorul lucrării „Cardinalul Iuliu Hossu în dosarele Securității“ , în intervalul 1955-1971.

De departe cel mai prolific informator a fost însuși starețul Mânăstirii Căldărușani, Arhimandritul Gherasim Cristea, alias „Ionescu Valentin“, cu 46 de note, o crudă mărturie despre strânsa colaborare dintre prelații ortodocși și Securitate. Mai ales când la mijloc era „dușmanul comun“ greco-catolic. 

Pentru „inestimabilele sale servicii“, în cazul Hossu și nu numai, Gherasim Cristea a urcat în ierarhia BOR și, la 2 decembrie 1984 (adevărat nu pe 1 decembrie, ca ironia să fie completă), avea să fie înscăunat episcop al Eparhiei Rîmnicului și Argeșului, ridicat apoi la rang de Arhiepiscop în anul 2009. Cel care avea să fie descris drept „consecvent probităţii sale intelectuale, morale şi sufleteşti…“ nu avea nicio problemă să îi deschidă corespondența lui Hossu și să relateze Securității conținutul ei sau să țină o atentă evidență a vizitatorilor și o cronică a stării sale de sănătate. A trecut în neființă în anul 2014, nu înainte de a fi decorat în decembrie 2000 (de data aceasta chiar de 1 decembrie) cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Comandor „pentru slujirea cu cinste, evlavie și dragoste de oameni a cuvântului lui Dumnezeu“.

„Cătușele tăcerilor impuse“

Episcopul Hossu nu a beneficiat de aceleași privilegii și recunoașteri pentru faptele sale. A murit în dimineața zilei de 28 mai 1971 la spitalul Colentina. Ultimele sale zile din spital au fost și ele atent supravegheate de Securitate, ai cărei informatori s-au străduit să obțină informații cât mai precise despre agonia sa. Nu a apucat să se bucure nici de rangul de cardinal acordat la 28 aprilie 1969 de către Papa Paul al VI-lea.  

Dar Securitatea nu s-a mulțumit cu toate acestea. L-a înmormântat în mare grabă, chiar a doua zi după deces, în cadrul unei ceremonii restrânse care a făcut obiectul unui raport detaliat, o relatare cu aspect de transmisie televizată în direct. 

Ultima dorință a episcopului Iuliu Hossu a fost și ea desconsiderată: „Să fiu înmormântat de preoții mei în cavoul familiei de la Cluj. Să nu mă înmormânteze ortodocșii, nici romano-catolicii, ci preoții mei“. Ca participant direct la cel mai important act istoric din istoria României cerea mult prea mult, nu-i așa? 

Povestea episcopului Hossu este povestea întregii sale generații care a realizat Marea Unire, generație care a fost distrusă în temnițele comuniste, ai cărei supraviețuitori au fost urmăriți de Securitate până la moarte și a căror memorie a fost ștearsă din istorie. 

Atât înainte de 1989, cât și după. Abia iminenta anivesare a Centenarului a adus în atenția publică destinele lor tragice, dar se spun în continuare jumătăți de adevăr și se cosmetizează insistent istoria în ideea greșită că patriotismul presupune doar sublinierea aspectelor pozitive. 

Cam la fel ca acum 50 de ani, la semicentenarul din 1968, când „cătușele tăcerilor impuse“ din interviul lui Iuliu Hossu au fost schimbate cu „scuturarea îndoitului jug social și național“, expresie mult mai pe placul patrioților noștri de serviciu de atunci și de astăzi. 

Mădălin Hodor este istoric și cercetător al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității

Citește dosarul integral dedicat Centenarului Marii Uniri

Războiul care ne-a unit. Ediție specială dedicată Centenarului Marii Uniri

O capitulare cât o victorie

Ana Blandiana - În epicentrul centenarului

Lucian Boia: „Istoria întârziată și mică i-a umplut pe români de complexe“

Ioan Stanomir: „Politicienii au călcat în picioare documentul Marii Uniri“

„A fost un genocid al elitelor de la 1918“

Ziua Unirii: Pentru a tempera bucuria, alcoolul a fost interzis

Românii din Covasna acuză trocurile politice în anul Centenarului

Fotoreportaj - Centenarul de la țară. Imagini inedite cu românii de altă etnie

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2018 NEWS INTERNATIONAL S.A.