Când vom mai fi liberi?
Întrebat de studenți în anii ’50 care a fost perioada cea mai liberă pentru omenire un profesor madrilen de filosofia zâmbea și spunea, nu fără înțeles: Paleoliticul!
Nimic nu costa bani, nu se făceau, cel mai probabil datorii și nimeni nu asuprea pe nimeni pentru mai mult, de vreme ce mai multul nu producea mai fericirea. Tinerii, spune povestea, l-au ascultat dar nu au înțeles mare lucru. Economia darurilor nu însemna pentru ei nimic. Niciodată nu ar fi crezut că darul își revendică dăruitorul. Nici nu cred că i-ar fi interesat.
Dacă privim în ochii lumii de acum nu ai cum să nu te întrebi dacă mai suntem fericiți. Pentru că a fi fericit înseamnă a fi liber. A nu depinde de ce îți spun alții să depinzi. A nu gândi cum te îndeamnă multul ce ocolește adevărul transformându-se în tumult de neisprăvire.
Fragmentat și ucis din culpă de perceptorii mediocrității declarată virtute omul modern, fratele meu și al tău, uneori eu, alteori tu, caută darul care eliberează sufletul spre nemurire.
Libertatea. O privim astăzi mai degrabă din spate. A trecut pe lângă noi. Mireasma ei a fost îndată alungată de miasmele răutății cu ifose democratice și ale ambiguității cârtelii de mahala pe post de știre, de comunicare socială, de ifos social acreditat prin audiență.
În fond ce trăim este propria noastră încătușare. Nici nu mai e nevoie de cătușe pentru că pe trupul firav al culturii noastre civice s-au așezat căpușele unei boli incredibil de nemernice. Automutilarea libertății.
Pare că nu avem unde fugi. Unde mergem, de noi dăm. Noi, reconfigurați în mii de ținte ale neputinței și oboselii de sine. Când vom mai fi liberi? Ne temem de inteligența artificială dar nu ne temem de lipsa de inteligență în care ne zbatem.
Am făcut frică la emoții până ne-a cuprins cutremurul dinaintea lipsei de emoție a copiilor care ucid, a tinerilor care se droghează, a adulților care își pierd libertatea pentru un pumn de arginți. A bătrânilor ce-și pierd cerul pentru că nu mai au timp să gândească la odihna lui. Aleargă, înlocuiesc pe copiii lor ce aveau datoria să fie părinți, dar navighează în apele tulburi ale câștigului fals. Pentru că singurul câștig care contează este Libertatea. Și ea nu este un exercițiu de formă, de diplomație cu propriile gânduri, de minciună.
Trecem prea ades prin dureri ca să nu le înțelegem. Când pierdem înțelegerea aceasta am pierdut de fapt libertatea de a fi oameni. De a rămâne oameni. Fără să prețuiască mai mult dinaintea noastră ceea ce vrem decât darul pe care îl purtăm deja în noi. Libertatea nemuririi. E mult? E puțin? E etern. Pentru înveșnicire nu e nevoie să căutăm modelul într-o epocă de mult apusă. E înaintea noastră. E Hristos. Toate celelalte sunt perisabile până la neființă.
