Ioan Stanomir: „Politicienii au călcat în picioare documentul Marii Uniri“

DE Ramona Ursu | Actualizat: 03.12.2018 - 13:55
Ion Stanomir

Ioan Stanomir a comentat, într-un interviu pentru Newsweek România, momentele-cheie de după Unirea de la 1918 și de ce atât comunismul, cât și regimurile Iliescu și Dragnea au găsit la noi un teren fertil.

SHARE

Ioan Stanomir, profesor de Științe Politice la Universitatea București și autor al volumelor „La Centenar. Recitind secolul României Mari“ și „Rusia, 1917“, a comentat, într-un interviu pentru Newsweek România, momentele-cheie de după Unirea de la 1918 și de ce atât comunismul, cât și regimurile Iliescu și Dragnea au găsit la noi un teren fertil. 

Newsweek România: Domnule Stanomir, ca să putem vorbi corect despre Marea Unire, spuneți că trebuie pornită discuția de la 1917. De ce acest an? 

Ioan Stanomir: Anul 1917 are o serie de semnificații extrem de importante. Este anul celor două revoluții ruse, al intrării SUA în război și al marilor bătălii din Moldova. Anul 1917 ilustrează și eroismul românilor, dar anunță și complicațiile teribile care vor urma. La finele lui 1917, Frontul de Răsărit era în plină disoluție, iar Rusia bolșevică era pregătită să încheie o pace separată cu Germania. Pace care însemna, pentru România,
imposibilitatea continuării războiului.

În „La Centenar. Recitind secolul României Mari“, arătați că documentul care a stat la baza Marii Uniri trebuie citit prin „unghiul de sensibilitate a unei tradiții politice atente la domnia legii, la constituționalism și la policentrism“. Am avut un ghid bun, dar am urmat voința patrioților de la 1918? 

Părinții fondatori ai României noastre, acești iluștri oameni politici de la 1918, din Transilvania și Banat, au vrut să sintetizeze în document toate învățăturile primite de la înaintașii lor. Învățături care ar putea fi rezumate așa: egalitate în fața legii, demnitate umană, libertate, autonomie pentru cei care nu sunt parte a populației majoritare, o guvernare reprezentativă și credință în constituționalism. Dacă privim la setul de valori de atunci, principala reușită a noastră este că am rămas împreună în niște granițe mai mult sau mai puțin similare cu cele de la 1918. Excepție făcând tragedia Basarabiei și a Bucovinei de Nord și cedarea Cadrilaterului, profilul teritorial de atunci este profilul nostru teritorial de acum. Alături de Polonia, suntem printre puținele națiuni central europene care și‑au conservat statul. Supraviețuirea este, probabil, elementul cel mai important. Am supraviețuit, națiunea noastră există, statul român există. Întrebarea este ce tip de stat am construit și ce tip de valori a slujit acest stat? Ați amintit despre acest ghid de la 1918. Depinde pentru cine a fost ghid. Cu siguranță că el a fost ghid pentru cei care l-au redactat și pentru cei care au crezut în valorile lui. Dar îmi este teamă că, pentru majoritatea politicienilor care au condus statul român de la 1918 și până astăzi, acest document nu doar că nu a avut valoare de ghid, dar a reprezentat tot ceea ce ei au încercat să elimine din forma de organizare a noastră. Altfel spus, acest document a fost călcat în picioare și înlăturat din poziția de îndrumar și îndreptar pe care ar fi trebuit să o dețină. 

Amintiți în carte de momentul constituțional pe care l-am ratat după Unirea de la 1918. Ce s-a întâmplat?

România Mare a fost prelungirea Vechiului Regat. Ar fi putut fi altfel, dar din motive multiple, care țin de conjunctura externă, oamenii politici din Vechiul
Regat s-au luptat pentru continuitate, sub semnul centralizării și al instituțiilor deja existente. Principala problemă pe care noi trebuie să o înțelegem este că între Vechiul Regat și România Mare există o diferență fundamentală. România Mare este un stat plurietnic, deosebit de divers, un stat vast și unul în care românii din noile provincii au propriile lor tradiții. Și firesc ar fi fost ca tradițiile românilor de peste munți, ale celor din Basarabia și din Bucovina, să fie mai mult luate în considerare și să fi cântărit mai mult în această operă de edificare a statului nostru. Din păcate, asta nu s-a întâmplat. S-a preferat continuitatea, care i-a exclus, de la acest moment constituțional, pe cei care reprezentau tradițiile diverse românești. 

De ce s-a preferat asta?

S-a preferat fiindcă oamenii politici care au dominat România interbelică, în particular liberalii, nu puteau concepe un alt model. România Mare este creația brătienismului, cel puțin în primul ei deceniu de viață. Al doilea deceniu de viață stă sub semnul lui Carol al II-lea. În niciun moment istoric România Mare nu a avut vreo șansă autentică să fie o democrație funcțională. Să nu uităm că România Mare era un stat minat de multiple contradicții, un stat care avea vecini revizioniști și un stat care avea vecin, la Răsărit, un inamic implacabil. În aceste condiții, este deosebit de greu să realizezi un model de democrație funcțională. 

Cum putem analiza Constituția României, de-a lungul ultimului veac? A evoluat?

Constituția din 1923 a fost una inteligentă, în prelungirea celei de la 1866. Din păcate, a fost subminată de modul în care a fost aplicată. Recursul la starea de asediu a complicat enorm misiunea de a aplica autentic această constituție. Apoi, alegerile au fost parțial libere și parțial corecte. Astfel că parlamentele interbelice, cu foarte mici excepții, probabil primele alegeri de după război, nu au reprezentat voința națiunii. 

Guvernele decideau parlamentele, nu invers. Așa s-a întâmplat până la 1917 și după aceea. De ce? Pentru că acesta era modelul cunoscut oamenilor noștri politici și era funcțional, în opinia lor. Dezavantajul fundamental era că acest model îi lipsea pe cetățeni de autonomie și îi învăța să stea cu capul plecat. Aceasta este o tradiție de care, din păcate, am rămas legați până astăzi. Mă întrebați dacă a evoluat. 

Sigur, perioada comunistă este o perioadă distinctă, în care România traversează probabil cel mai traumatic moment din existența ei. Despre perioada antonesciană, iarăși, nu cred că se poate discuta pe teme constituționale, fiind una de genocid și de dictatură. Perioada de după 1989 este iarăși una complicată, pentru că a început sub semnul FSN-ismului, o prelungire a comunismului. Apoi, a intrat într-o zodie a speranțelor, prin integrarea euroatlantică, și se află acum în momentul cel mai de jos de după Revoluție, prin regimul Dragnea. 

E greu de spus dacă Constituția a evoluat. Cu sigurnață, România este acum în momentul cel mai senin din punct de vedere al integrării ei euroatlantice. Din păcate, oamenii noștri politici - regimul Dragnea - fac tot ce le stă în putință ca să saboteze această identitate euroatlantică a României. 

În privința relațiilor externe, suntem acum în cel mai senin moment. Dar pe plan intern, de-a lungul celor o sută de ani, care a fost momentul cel mai bun? 

E greu de spus. Cultural, cu siguranță, oamenii României interbelice au reprezentat un punct culminant și întotdeauna ne vom raporta la ei. Pe de altă parte, România dintre 1918 și 1940 nu a fost chiar un paradis. Să nu uităm că, de la 1930-1933 încolo, violența politică crește. România este asediată de extreme, avem chiar, din 1921, un partid comunist care este instrumentul direct al Uniunii Sovietice și care își propune nu doar să submineze unitatea noastră națională, dar și rudimentul de democrație. Iar la dreapta radicală avem partide antisemite și Mișcarea Legionară. Această Mișcare se angajează din ce în ce mai mult într-un război cu statul, care conduce la pierderi de vieți omenești, la asasinarea de prim-miniștri și la prăbușirea României într-o spirală a violenței care aduce aminte aminte de țările din lumea a treia. 

Vorbiți în carte și despre „luciditate patriotică“. Ce ar trebui să înțelegem din asta?

Este un concept care își are originile încă din vremea junimistă și cred că, dacă vrem să păstrăm o justă măsură și drumul cel bun în gândirea noastră asupra României, trebuie să ne raportăm la această exigență a spiritului critic. Spirit critic nu înseamnă să-ți diminuiezi valoarea, nici să-ți subestimezi meritale, dar înseamnă să te vezi așa cum ești și să te proiectezi pe un fundal al spiritului critic. Înseamnă să-ți pui în față o oglindă și să-ți dea o imagine nefardată. Este lucrul cel mai greu, ca individ. Să te privești în oglindă, ca națiune, este imposibil pentru România, uneori. 

Un naționalism deșănțat, cu care defilează conducătorii noștri, pare să ne „fardeze“ imaginea din oglindă. 

Am ajuns la un naționalism demagogic, care își are originile în beția de cuvinte a ceaușismului și în izolaționismul acestuia. Nu mă miră, pentru că autorii acestei noi Cântări a României au rădăcinile înfipte în trecutul lor comunist. Îmi este greu să cred că ar putea gândi altfel. 

Acest tip de discurs prinde foarte bine în rândul unora dintre români. De ce?

Poporul este același care, la 1990, i-a aplaudat pe mineri și, în 2012, era pregătit să îi linșeze pe intelectualii care se împotriveau USL. De exemplu, pe Horia-Roman Patapievici, care, nu întâmplător, vorbește despre bunii români care doreau să-l scuipe pe stradă. Aceștia sunt românii. Dintre români s-au ivit autorii Holocaustului, dintre români s-au recrutat oameni ca Vișinescu și Ficior, dintre românii verzi a venit Ceaușescu. Ca atare, atunci când vorbim despre excelența românească, trebuie să vedem și acest tip de excelență criminală a românilor și de excelență şi demagogică. 

Spuneați recent că Nicolae Ceaușescu a fost figura care și-a pus cel mai mult amprenta asupra identității românilor. Cum resimțim asta acum?

Nu trebuie să ne simțim ofensați. Trebuie să fim preocupați și să luptăm din răsputeri împotriva umbrei lui Nicolae Ceaușescu, care a fost succesorul unui regim criminal, acela al lui Gheorghiu-Dej. Ceaușescu a beneficiat de toate achizițiile de teroare ale regimului Dej, a preluat o țară distrusă din punct de vedere al vertebrării elitelor ei, o țară înspăimântată și pregătită să cedeze comunismului. 

Ceaușescu i-a propus un contract social: acceptarea comunismului în schimbul unui tip de malformare a tradiției și de siguranță a vieții de fiecare zi. De fapt, este vorba despre naționalismul ceaușist și de falsul stat al bunăstării, pe care l-a edificat comunismul. „Stat al bunăstării“, care a durat până în anii de foamete de la finele regimului. Acest contract social între români și Nicolae Ceaușescu s-a rupt în momentul în care regimul comunist s-a dovedit incapabil să-și țină promisiunea de a oferii Dacii, concedii pe malul mării și veselie generală. Atunci, mulți români au descoperit că promisiunile socialismului erau deșarte. 

Alții au înțeles acest lucru din anii ’40 și au plătit cu viața. Aceasta este diferența între rezistenți și oportuniști. Lui Iuliu Maniu sau Dinu Brătianu nu a fost nevoie să le explice nimeni virtuțile comunismului, pentru că, în calitate de democrați, au înțeles ce este comunismul și i s-au opus. Altora doar stomacul le-a indicat limitele comunismului. Acum, ne conduc cei construiți în timpul regimului comunist. 

Dacă vă uitați la oameni ca Viorica Dăncilă, Liviu Dragnea, Niculae Bădălău, Paul Stănescu și alții precum domniile lor, veți vedea că ei sunt, de fapt, produsele epocii de aur. Ei sunt adevăratul produs uman al acelei epoci și, paradoxal, nu Ion Iliescu. Iliescu aparținea unei generații precedente, cea a activiștilor de partid. Cei pe care i-am enumerat sunt produsul comunismului târziu, sunt cei crescuți într-o Românie semianalfabetă, gregară, clientelară, coruptă. Dacă îl comparăm pe Ion Iliescu cu Liviu Dragnea, vom observa că Iliescu este bântuit de spectrele comunismului, dar limba pe care o vorbește Iliescu este una clasică de lemn. 

Limba pe care o vorbește Dragnea este cea demagogică, care poate servi acestei națiuni. Ion Iliescu avea ambiții de politician, Liviu Dragnea are ambiții de stăpân de fermă de porci. Asta este diferența între activistul de partid și stăpânul fermei. 

Are societatea anticorpi să reziste acestei stăpâniri?

Și da, și nu. Anumite momente au părut că ne-ar da speranță, manifestațiile aproape necontentite, de câteva luni. După care s-a revenit la letargie. O parte a societății noastre, înfiptă cu rădăcinile în comunism, poate accepta orice fel de regim care îi garantează nu demnitatea, ci siguranța zilei de mâine. 

Dacă amintiți de siguranță, unii tocmai asta invocă atunci când spun că „era mai bine pe vremea lui Ceaușescu“. În mintea unora, apare această nostalgie față de o perioadă neagră pentru România. 

Nimeni nu vede nostalgia față de ceaușism ca o formă de reîntoarcere în trecut. Este întotdeauna un argument critic folosit necritic. Un argument
absurd și ilegitim, din punct de vedere intelectual. Eu mă refer la altceva foarte strict: acest regim se sprijină pe o formă de mită în formă continuată. Acest regim mituiește dintr-un buget de stat din ce în ce mai fragil. Mituirea este o formă de contract social. Pentru domnul Dragnea și colegii săi, mita reprezintă modalitatea prin care ei își păstrează fidelitatea celor care îi votează. Un loc de muncă și așa - și așa, un salariu și așa - și așa, o viață și așa - și așa, mult mai bună, desigur, decât pe timpul comunismului. Plus libertatea de a pleca în străinătate și de a munci. 

Este asta democrație? Pare că instituțiile democratice nu mai au putere să reziste în fața acestui regim. 

Vorbim despre o erodare a statului de drept. Strict tehnic, Liviu Dragnea mutilează România, în numele unui vot popular. Dar democrația constituțională nu se rezumă la un vot popular. Niciun vot popular nu te mandatează să fii călăul democrației. Nimeni nu te mandatează să distrugi în mod sistematic instituțiile pe care se bazează pe egalitatea în fața legii. Nimeni nu te mandatează să acționezi contra intereselor vitale ale acestei națiuni, respectiv orientarea euroatlantică. Românii nu l-au mandatat pe domnul Dragnea să distrugă în mod sistematic legăturile cu UE. 

Ce pârghii constituționale au cetățenii pentru a se opune actualului regim, în afara protestelor? 

PSD și Dragnea au câștigat alegerile în baza unei fraude intelectuale. Programul pe baza căruia a fost ales nu are nicio legătură cu cel adoptat. Cel puțin în privința politicii externe și a raportării la statul de drept. Nu-mi aduc aminte ca, pe parcursul campaniei electorale, domnul Dragnea să fi făcut referire la distrugerea relațiilor cu UE și la anihilarea statului de drept. El a vorbit doar de o bunăstare generală și acolo, de fapt, este cheia înțelegerii problemei. 

Demagogia domnului Dragnea este una extrem de simplă, dar extrem de eficientă: vorbește-le oamenilor de ceea ce vor să audă și ei se vor preface că nu aud lucrurile pe care nu le spui. Ce se poate face? Cu siguranță, manifestațiile civice nesfârșite nu dau rezultate. Am sprijinit constant manifestațiile civice, dar trebuie să fiu cinstit și să spun că nu vor conduce la nimic. 

Pentru că aici lipsește un element-cheie, elementul instituțional, respectiv președintele României. Președintele trebuia să fie mai mult alături de manifestanți și să acționeze mai hotărât, din perspectiva pârghiilor pe care le deține. Fiindcă regimul Dragnea nu poate fi dislocat doar prin presiunea civiă, el trebuie destructurat prin specularea elementelor de disensiune care există în cadrul lui. Singurul care putea face acest lucru în mod credibil era președintele României. El le-a acordat de trei ori dreptul de a forma Guvernul. 

Recent, a identificat Cabinetul Dragnea ca fiind un accident democratic. Nu e un accident democratic, e un pericol mortal, e mai mult decât un accident democratic. Președintele României avea datoria să acționeze cu tot ceea ce-i stă la dispoziție, pentru a exploata fisurile din PSD. Domnii Țuțuianu și Neacșu nu sunt neapărat niște democrați, nu sunt niște valori politice de rang european, dar ei erau inamicii politici ai domnului Dragnea. Iar în baza unui principiu care este posibil salvator al democrației la noi, în anumite momente, inamicii inamicului meu sunt prietenii mei. Președintele României nu a făcut nimic pentru a exploata aceste momente delicate prin care a trecut PSD. 

Ce ar fi putut face președintele?

În primul rând, presiune publică și, apoi, constituirea de coaliții, prin dialogul formal și informal cu partidele. Îi reproșăm lui Traian Băsescu că a fost un președinte-jucător. Băsescu, din păcate, și-a distrus moștenirea, în anii din urmă, prin conduita sa demagogică în privința statului de drept. Și o spun ca cineva care a colaborat cu președintele Traian Băsescu într-o comisie prezidențială, fără să-i fiu niciodată consilier. Am lucrat pro-bono cu domnia sa și am fost președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, fără a fi niciodată membru PDL. 

Spun aceste lucruri pentru a nu mă considera lumea mai băsist decât sunt. Dar ceea ce trebuie înțeles este că președintele Băsescu, care nu este Traian Băsescu cel de astăzi, a lucrat în mandatul său constituind majorități. S-a dovedit că aceste majorități erau fragile, dar măcar el a încercat să le organizeze. Lăsând la o parte episodul Cioloș, președintele Iohannis a fost incapabil sau nedoritor să organizeze majorități. 

Iar intervalul Cabinetului Cioloș a fost momentul ideal pentru regruparea PSD, care nu ar fi câștigat niciodată alegerile fără Guvernul Cioloș. După cum Liviu Dragnea este principalul autor al înlăturării de la putere a lui Victor Ponta. Nu noi, cei din stradă, ci ei, cei din spatele ușilor închise. Vreau să fiu bine înțeles: Victor Ponta trebuia să plece, dar cei care i-au luat locul sunt și mai toxici decât el. Suntem astăzi în măsură să-l reevaluăm pe Victor Ponta, care era un politicin cinic, demagogic. Dar Liviu Dragnea este un politician care-l întrece de departe pe Victor Ponta, prin toxicitate, prin cinism și prin iresponsabilitate. 

Acest partid are resurse nelimitate în privința răului.  

Sigur, PSD, ca și România, are resurse nebănuite. Problema, pentru noi, este să dislocăm un partid-stat. Iar partidul-stat poate fi dislocat dacă intră într-un moment de lupte intestine. Partidul-stat a fost înlăturat de Traian Băsescu prin specularea disensiunilor interne, din cadrul acelei coaliții care câștigase, teoretic, alegerile parlamentare din 2004. Acea soluție imorală a cooptării partidului domnului Dan Voiculescu. Acela a fost momentul care a permis decuplarea PSD de la stat, pentru câțiva ani. Cel puțin la puterea centrală, pentru că pe plan local au rămas în continuare la putere. Noi nu ne putem permite, din păcate pentru această țară, să mergem către soluțiile corecte, ci către răul cel mai mic. Atâta vreme cât vom avea partidele pe care le avem, cât vom avea conștiința civică pe care o avem, răul cel mai mic va fi întotdeauna unica noastră alternativă. 

În România este un teren fertil pentru partidul-stat?

Este. De ce a fost un teren fertil pentru ceaușism? Pentru că parte dintre contemporanii noștri s-au regăsit în ceaușism. Flatarea demagogiei națio-nale, corupția, lenea, clientelismul, hoția, parvenitismul, antimeritocrația, industrializarea aberantă, mobilizarea socială aberantă. Toate aceste lucruri au fost reprezentate de ceușism. Credeți că Nicolae Ceaușescu ar fi durat atâta vreme dacă în jurul lui nu erau milioane de tovarăși pregătiți să meargă alături de el? De ce, după teroarea dejistă și după eroismul unora dintre români în perioada de până în 1964, a urmat o acomodare cu comunismul, în forma sa cinică, deșănțată și absolut dezgustătoare? 

Dacă dăm răspuns la aceste probleme, vom înțelege și de ce FSN-ismul a durat. Pentru că, în 1990, românii l-au ales pe Ion Iliescu, și nu pe Ion Rațiu. Pentru că românii îl vedeau pe Ion Rațiu ca pe o arătare cu papion, în vreme ce pe Ion Iliescu îl vedeau ca pe fratele lor. Și era fratele lor mai mare. Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu le dăduseră naștere, nu Ion Rațiu, nu Corneliu Coposu, nu Ion Diaconescu. Toți acești oameni venau dintr-o Românie pe care distinșii noștri compatrioți nu doar că nu o înțelegeau, dar o urau. Să nu uităm că, în nenumărate rânduri, acești patrioți români au fost agresați, umiliți, brutalizați fizic de români. Mineriadele nu le-au făcut extratereștrii, le-au făcut românii. Dacă pornim de la acest punct, îl înțelegem și pe Liviu Dragnea. 

Mai există acum un pericol rusesc asupra României și ce influență mai are Rusia în Europa?

Rusia mai are, în primul rând, o influență dată de slăbiciunea Europei însăși. Cu cât mai slabă e Europa, cu atât mai puternică e Rusia. Din păcate, Europa continuă să fie slabă și incapabilă să se confrunte cu propriile probleme. De la modul în care UE urmează să evoluieze până la modul în care imigranții urmează să fie integrați, dacă vor fi integrați. Așadar, Rusia este întotdeauna un actor pregătit să exploateze breșele din frontul care i se opune. Războiul Rece a fost dificil pentru Rusia, pentru că exista o voință feroce a SUA, feroce în sensul bun, de a duce lupta cu ei. SUA rămân în continuare, din fericire pentru România, opusă Rusiei. Aș mai spune ceva, cu riscul de a fi malițios. Nu cred că rolul președintelui Putin e la un forum pentru Pace, cum a fost cel gândit de președintele Macron. Era firesc să-l inviți pe peședintele Putin, pentru că Rusia, până la Pacea separată, a luptat și a avut un rol foarte important în Primul Război. Trupele ruse, prin ofensiva lor, au contribuit la slăbirea presiunii asupra trupelor franceze în primii ani de război, iar sacrificiile Rusiei au fost imense. Dar Rusia domnului Putin nu este neapărat un prieten al păcii. În Siria, ca și în Ucraina, Rusia nu este un prieten al păcii. Este un stat criminal. Iar prezența la un forum al păcii nu este altceva decât o nouă expresie a ipocriziei care-i definește pe unii oameni politici din Europa, care sunt pregătiți să-l critice pe Donald Trump, pe bună dreptate, dar sunt foarte reticenți în a-l critica pe Vladmiri Putin. De ce? Răspunsul îl pot da cititorii dvs. 

Proiectul UE pare să fi fost gândit pentru vremuri mai pașnice. Ar trebui reconfigurată filosofia Uniuniunii Europene?

Proiectul era pentru oameni care credeau în valori, de la Konrad Adenauer până la Alcide de Gasperi și Jean Monnet. Oameni bazați exact pe valorile pe care noi, astăzi, le repudiem. Anume credința în identitatea noastră iudeo-creștină, credința în libertate, în demnitatea umană, în limitarea statului. Și credința în solidaritatea Occidentului. Unde sunt aceste valori? Au fost înlocuite de corectitudine politică ridicată la rang de religie, a fost înlocuită de demagogie, de un multiculturalism aberant și de o slăbiciune fatală în raport cu inamicii islamiști. Nu musulmani, ci islamiști, inamici ai modelului nostru democratic. Mi-e greu să mi-i închipui pe părinții fondatori ai Europei cedând cu atâta lașitate în fața amenințării islamiste, cum cedează actualele guverne din Europa. 

Ce mai poate face Europa?

Este momentul ca viitorul președinte al Comisiei Europene, s-ar putea să fie Manfred Weber, să pună la temelia acestei asocieri de națiuni valorile fondatoare și să le vorbească europenilor despre ceea ce ei sunt cu adevărat. Nu doar Vestul unui continent, ci parte a unei lumi. Și partea unei comunități a libertății, care își are rădăcinile în această moștenire greco-latină și iudeo-creștină, dar care se deschide tuturor celor care cred că li se pot alătura. Inclusiv celor de altă credință decât noi. Religia nu trebuie să fie niciodată un impediment, dar incompatibilitatea de valori, da. Este diferența dintre cei care practică o religie și cei care îmbrățișează o religie politică. Asasinii de la Charlie Hebdo n-au ce să caute în Europa noastră, chiar dacă sunt, aparent, cetățeni europeni. Ei sunt inamicii mortali ai modelului nostru de civilizație. 

Ce s-ar putea face cu ei?

Trebuie să purtăm o luptă de idei, o luptă culturală și trebuie să avem încredere în valorile noastre. Trebuie să afirmăm faptul că aceste valori au dat naștere miracolului european și occidental. Au dat naștere miracolului păcii, bazat pe înțelegerea între națiuni. Pacea nu se naște în mod spontan, ea se naște prin truda a milioane de oameni. Constituționalismul nu este un miracol, este rezultatul unui efort de secole. Toate aceste lucruri trebuie spuse, iar cei care ni se alătură trebuie să le respecte. Nu le respectă, pactul de cetățeni este rupt și ei încetează să mai fie parte din comunitatea noastră. Nu înseamnă că trebuie să le retragem dreptul de a fi alături de noi, dar trebuie să le explicăm foarte clar că drumurile se despart. Și se pot despărți inclusiv până la deportarea lor din Europa. S-a vorbit, la un moment dat, despre retragerea cetățeniei pentru cei care comit acte de terorism sau cei care sprijină acte de terorism. Este o măsură justificată, pentru că cel ce îndreaptă arma împotriva statului său încetează să mai fie cetățean. 

În România, asistăm la o propagandă, inclusiv mediatică, care vine de la Răsărit. Mașinăria de fabricat fake-news, tot de acolo. Cu asta cum luptăm?

Suveranismul pe care-l afișează regimul Dragnea este o muzică pe placul urechilor Kremlinului, pentru că acest regim, dacă se va îndepărta de Europa, va căuta prieteni. Se pare că i-a și găsit în Golful Persic. Cred că doamna Dăncilă, în calitate de prim prim-ministru femeie din istoria României, ar fi fost obligată să fie mai prudentă cu modul în care s-a comportat public. Pentru că noi, dacă vorbim despre demnitatea umană, o aplicăm în primul rând în privința egalității perfecte între bărbat și femeie. Tot felul de veșminte și practici contrare spiritului european nu pot fi îmbrățișate de noi. 

Poate îi dăm prea mult credit doamnei premier. 

Cred că doamna premier a făcut ceea ce i s-a spus. Iar cei care i-au spus știau foarte bine ce fac. Așadar, au găsit prieteni în Golful Persic și pot găsi prieteni în China, în Rusia. Dar acești prieteni întotdeauna vin aducând niște daruri. Iar darurile lor sunt întotdeauna otrăvite. Darurile lor, odată acceptate, conduc în mod inevitabil la părărsirea traseului nostru euroatalntic și la afundarea într-o mlaștină, care este cea a corupției, a demagogiei și a dictaturii. 

Credeți că ei au un plan de a ne îndrepta spre Răsărit? 

Cred că este planul unor oameni disperați, iar oamenii disperați au această capacitate periculoasă de a face tot ceea ce le stă în puteri pentru a scăpa. Este ca și cum ați intra într-o confruntare cu cineva care nu mai are nimic de pierdut. Liviu Dragnea nu mai are nimic de pierdut. Și grav este că inamicii săi din PSD par incapabili să se coalizeze. Grav, pentru că vor cădea odată cu el. Sau, dacă regimul Dragnea nu va cădea, vor fi șerbii lui pe vecie. În ambele ipostaze, viața lor nu va fi una ușoară, pentru că acest domn are capacitatea de a-i executa politic pe toți cei care i se opun. Mulți l-au subestimatit și au greșit. 

În aceste condiții, dacă rămânem sub regimul Dragnea, ce șanse avem pe plan extern? Ne mai suportă UE?

Probabil de ieșit de iure din UE nu vom ieși. Dar dacă vom accesa tot mai puține fonduri europene, dacă vom fi din ce în ce mai puțin atenți la standardele pe care ne-am angajat să le respectăm, la ce mai contează apartenența la UE? S-ar putea, însă, să vină un moment în care românii să înțeleagă că libertatea de a munci în străinătate, vitală pentru atâția dintre compatrioții noștri, poate fi pusă în pericol. Iar regimul Dragnea lucrează tenace împotriva celor care, împinși de nevoie, și-au căutat scăparea în alte țări. Fără acești compatrioți ai noștri, care lucrează harnic în atâtea țări din Europa, fără această diaspora fără precedent în istoria României, statul nostru s-ar prăbuși. Imaginați-vă cum ar fi ca statul nostru să încerce să găsească soluții economice pentru o populație crescută prin reîntoarcerea lor în România. Este imposibil. Statul acesta este inept cu câți oameni are acum. Ar fi o catastrofă acest stat cu mai mulți cetățeni. Staul acesta i-a încurajat pe cei care au plecat. I-a încurajat prin lipsa de speranță, prin lipsa de facilități, prin disprețul cu care i-a tratat. Statul nostru este fericit să-i aibă la distanță, pentru că acei compatrioți ai noștri, care sunt departe, reprezintă un inamic mai puțin pentru el. Dar la un moment dat, această politică de distanțare față de Europa s-ar putea să coste România imens, pentru că avem o hemoragie fără precedent în termeni de capital uman, iar această hemoragie este dublată de o degradare fără precedent a capitalului uman. Este, probabil, momentul cel mai de jos al României, în termeni de competență a guvernanților, și ar trebui să mergem până la vremurile lui Constantin Dăscălescu și Emil Bobu ca să găsim omologi pentru cei care ne conduc astăzi. 

Dacă ar fi, la o sută de ani de la Marea Unire, să scriem un document al libertății, la ce valori ar trebui să ne raportăm?

Eu aș reciti Proclamația de la Alba Iulia și, dacă am reuși să atingem acele standarde, aș spune că ne-am făcut datoria față de cei care au fost asasinați în închisorile comuniste sau față de cei care și-au petrecut atâţia ani acolo. Sau față de cei care au avut domiciliu obligatoriu. Sau față de milioane de români care s-au sacrificat în Primul Război Mondial. Sau față de cei care s-au chinuit în exil, cu gândul la o viață mai bună și la dreptate. Nu dreptatea socială a progresiștilor de astăzi, ci la dreptatea celor care cred în egalitatea în fața legii și în demnitatea umană.

Acei oameni s-au sacrificat pentru lucruri tangibile. Ei doreau să fie respectați, ei doreau pământ, pentru că pământul însemna cetățenie. Asta este ceea ce marxiștii de astăzi nu vor înțelege niciodată. Ei trăiesc cu Iphone-ul în turnul lor de fildeș, ca să folosesc o expresie dragă comuniștilor de ieri. 

Oamenii de la 1917, care s-au sacrificat la Mărăști, Mărășești și Oituz, nu veneau din niciun turn de fildeș. Ei veneau dintr-o lume grea, care știa prețul vieții și care își onora valorile. Pentru că țăranul român de atunci, poate analfabet, știa că, dacă fiica sau fiul lui învață carte, ei își vor onora mai bine tradițiile. Asta este ceea ce marxiștii nu vor înțelege niciodată. Omul nu e determinat de condiția economică. Omul este determinat de valorile în care crede. 

Comentarii

Alege abonamentul care ți se potrivește

Print

  • Revista tipărită
  • Acces parțial online
  • Newsletter
Abonează-te

Digital + Print

  • Revista tipărită
  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
Abonează-te

Digital

  • Acces total online, inclusiv arhivă
  • Newsletter
  •  
Abonează-te
© 2018 NEWS INTERNATIONAL S.A.