Legislația guvernanţei corporative a companiilor publice: simple corecții în locul unei ajustări structurale

Ajustarea structurală a guvernanței corporative în firmele controlate de stat este imposibilă, cât timp în guvern se află o formațiune politică antireformistă și coruptă, respectiv Partidul Social Democrat. Pe de altă parte, asistența tehnică OECD în guvernanța corporativă a întreprinderilor de stat nu este utilă, întrucât legitimează politic un model instituțional denaturat și ineficient.

Pe ansamblu, OUG nr.109/2011 reglementează un sistem birocratic inept, de natură să descurajeze orice formă de competiție și să conserve modelul instituțional creat inițial, în 2011, având ca scop extragerea de rente. 

Modificările aduse OUG nr.109/2011 nu se ating de abordarea politicii etatiste de proprietate, astfel încât controlul statului și al primăriilor asupra întreprinderilor să se mențină, ceea ce constituie un mare pas înapoi față de primele reforme ale proprietății care s-au făcut în România acum 26 ani. Prevederile art.2’2 alin 3 din OUG nr.109/2011 cu privire la politica de proprietate sunt în totală contradicție cu primul principiu înscris în Ghidul OECD privind guvernarea corporativă a întreprinderilor de stat (varianta 2024) cu privire la obligativitatea guvernului de a explica motivele exercitării proprietății statului la aceste întreprinderi.  

Pentru selecția candidaților la o poziție de administrator într-o „întreprindere publică” au fost păstrate aprox. 36 de proceduri și cerințe ce se execută în 150 zile, ceea ce este aberant și costisitor. Selecția nu este transparentă astfel încât candidații să cunoască criteriile/sistemul de evaluare și motivațiile care stau la baza selecției/respingerii lor. 

În HG nr.639/2023 există criterii care fixează profilul consiliului și al candidaților, ceea ce nu înseamnă că în fapt vreo întreprindere le adaptează activității lor și le comunică vreunui candidat. 

Așadar, în locul unui concurs cu perioadă de probă, s-a decis conservarea unei proceduri birocratice de selecție, ce trebuie executată într-un termen nerealist și care nu garantează eliminarea amestecului politic, așa cum s-a urmărit în PNRR. 

După cum precizam și într-un articol anterior cu câteva luni în urmă in paginile Newsweek Romania, în numele transparenței, OUG nr.109/2011 obligă firmele controlate de stat să se birocratizeze și să suporte un cost ridicat, întrucât trebuie să-și creeze o structură internă sau echipe care să se ocupe numai de raportări trimestriale, semestriale și anuale ale administratorilor și directorilor executivi cu mandat, precum și de „alte raportări” la solicitarea Agenției pentru Monitorizarea și Evaluarea Performanțelor Întreprinderilor Publice (AMEPIP). 

În total sunt aprox. 13 raportări care se întocmesc într-un an:- două raportări semestriale ale consiliului plus raportul anual;- raportul anual al comitetului de nominalizare și remunerare;- raport anual către autoritatea publică tutelară și AMEPIP privind stadiul îndeplinirii obiectivelor în materie de guvernanță corporativă;- 4 rapoarte trimestriale ale directorului general și 4 ale directorului economic/financiar). Aceste raportări sunt obligatorii pentru toate întreprinderile publice, indiferent că sunt mari, mijlocii, mici, falimentare sau profitabile. 

Întrucât AMEPIP are o echipă restrânsă (aprox. 60 persoane) și în portofoliu său sunt aprox.1400 întreprinderi publice, este practic imposbil să fie monitorizate și evaluate performanțele acestor firme, afară de cazul în care se investește serios în inteligență artificială care să se substituie efortului uman. Nu stiu să existe vreun asemenea demers. De asemeena, nu am văzut vreo reglememtare în OUG nr.109/2011, HG nr.639/2023 sau într-o normă internă AMEPIP care să facă diferența între monitorizare, evaluare și control. 

 

OUG nr.109/2011 obligă întreprinderile publice să înființeze comitete de remunerare, gestionare a riscurilor, audit care funcționează pe lângă consiliile de administrație, complet inutile și costisitoare, întrucât există auditori interni și externi care în mare parte execută aceleași activități, mai puțin cea de remunerare.

S-a copiat în mod neselectiv un model birocratic existent în firmele mari occidentale care poate fi util, mai cu seamă în companiile listate pe piețele de capital, unde structura acționariatului este disipată. Doar în acest caz ar avea sens funcționarea acestor comitete, întrucât acționarii minoritari nu au capacitatea de a controla dimensiunea hazardului moral. În situația firmelor controlate de stat hazardul moral poate fi controlat prin auditori independenți, dar nu se face acest lucru.

Din păcate, nu s-a înțeles care este rațiunea/motivația pentru care exista comitetele în firmele occidentale ca să nu ajungem în situația ridicolă în care prin „copy – paste” se introducem in legislație un model costisitor aplicabil atât la firmele mari, cât și la cele mijlocii și mici, „nediscriminatoriu”.

II.Observații pe textul OUG nr.109/2011, modificată, cu implicații practice 

2.1.Politica de proprietate

Prevederile art. 2 indice 2  - art.2 indice 4 din OUG nr.109/2011 încalcă grosolan primul principiu din Ghidul OECD privind guvernarea corporativă a întreprinderilor de stat (varianta 2024):  "I. Argumente pentru proprietatea de stat".  Ghidul OECD precizează fară echivoc că „statul trebuie să evalueze cu atenție și să facă publice obiectivele care justifică proprietatea statului și să le supună unei revizuiri periodice”. În art. 2 indice 2  - art.2 din OUG nr.109/2011 scrie cu totul altceva decât în ghidul OECD, și anume că „politica de proprietate are ca obiectiv principal menţinerea prezenţei întreprinderilor importante pentru interesul public, exercitarea dreptului de proprietate al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra acestora, precum şi sprijinirea întreprinderilor publice în înţelegerea scopurilor şi priorităţilor statului în calitate de proprietar”.

Dacă în ghidul OECD scrie că statul trebuie să justifice controlul/proprietatea asupra unei întreprinderi, în OUG nr.109/2011 proprietatea statului și a unităților administrativ-teritoriale nu este pusă în discuție. Prin urmare, se respinge de drept privatizarea întreprinderilor de stat, chiar dacă acestea operează într-o piață concurențială. În ghidul OECD la adnotări se menționează expres că stabilirea/menținerea dreptului de proprietate asupra unei întreprinderii ține de condiții esențiale: 

a) livrarea bunurilor sau serviciilor publice în cazul în care costul marginal este peste profitul marginal, iar pentru firmele private  nu ar fi rentabilă o asemena livrare de bunuri publice; 

b) exploatarea monopolurilor naturale daca reglementarea pieței nu este rentabila și 

c) sprijinul acordat pentru obiective economice și strategice limitate la interesul național, cum ar fi menținerea anumitor industrii sau sectoare în proprietatea statului sau sprijinirea întreprinderilor falimentare de importanță sistemică. 

În OUG nr.109/2011 nu regăsim aceste cerințe. Mai mult, în OUG nr.109/2011 conservarea proprietății statului se legiferează implicit prin „interesul public” care nu este definit sau amestecul între activităţi economice şi/sau obligaţii de serviciu public la o întreprindere. La acest ultim punct fac precizarea că de peste 100 ani în alte țări, furnizarea serviciilor publice poate fi făcută cu firme private cărora li se concesionează un serviciu public.

Prin urmare, livrarea/furnizarea unui bun/serviciu public nu trebuie legată de proprietatea asupra unei firme. Abordarea politicii de proprietate în OUG nr.109/2011 este primitivă și un mare pas înapoi fata de politica de proprietate a statului în anii 90 ai sec. XX. 

  În textul OUG nr.109/2011 modificată „politica de proprietate” este elaborată de Agenția pentru Monitorizarea și Evaluarea Întreprinderilor Publice – AMEPIP (art.2’2 alin 3 din OUG nr.109/2011), ceea ce este o gravă eroare.

Din moment ce întreprinderile publice se află sub autoritatea ministerelor care legal au ca funcție elaborarea politicilor de competitivitate, politici industriale, strategii sectoriale (pe o anumită ramură economică sau pe o activitate specifică cum este cea de cercetare-dezvoltare) este firesc ca politica de proprietate să fie elaborată de ministere, nicidecum de AMEPIP. De altfel, AMEPIP nu are expertiza necesară pentru a elabora o asemenea politică. S-a conferit acestei autorități publice o putere mult prea mare și cu miză politică.  

OUG nr.109/2011 ar fi trebuit să fixeze cerințele pe care ministerele trebuie să le îndeplinească în ceea ce privește proprietatea asupra întreprinderilor pe care le au sub control, așa cum am precizat și care corespunde Ghidului OECD privind guvernarea corporativă a întreprinderilor de stat.

2.2. Persoane cu 7 ani „experienţă” în domeniul ştiinţelor inginereşti, economice, sociale, juridice sau în domeniul de activitate al respectivei întreprinderi publice și abuzul de aplicare a legii de către angajații AMEPIP

Textul art.28 alin.(3) din OUG nr.109/2011 conține o normă destul de clară cu privire la termenul de 7 ani și experiență într-un domeniu, pe care angajații AMEPIP o aplică abuziv, astfel încât multe persoane sunt eliminate ilegal din competiție. M-am întâlnit cu aceasta situație pe „teren”. 

Cum interpretează angajații AMEPIP norma juridică de la art.28 alin.(3) din OUG nr.109/2011  ? Simplu ! Pe orice diplomă de facultate sunt înscrise domeniul/profilul și specializarea. Angajații AMEPIP nu iau în considerare domeniul/profilul cum ar fi legal, ci numai specializarea atunci când socotesc cei 7 ani de experiență. 

De exemplu, dacă un absolvent ASE este economist cu specializare în marketing și a lucrat în sectorul financiar – bancar, candidatura sa la un post de administrator va fi respinsă, chiar dacă este economist, întrucât nu a lucrat 7 ani în marketing, după cum este specializarea înscrisă pe diplomă. Numai că, OUG nr.109/2011 face referire la domeniu, nu la specializare, dupa cum am precizat, asta separat de faptul că în realitatea economică sunt puține cazuri în care o persoană să fi lucrat strict în specializarea înscrisă în diplomă, din moment ce meseriile apar și dispar în câțiva ani. În acest caz, sunt doua aspecte: unul de drept și unul circumstanțial/fapt, deși eu pun accent pe situația de drept. 

M-am întâlnit cu un caz în urmă cu un an și jumătate, în care un angajat AMEPIP a respins candidatura unei persoane la un post de administrator provizoriu, absolvent de ASE la management, pe motiv că nu ar exista această facultate. Am și dovezi în acest sens.

În schimb, alte persoane, atașate de PSD au fost acceptate foarte ușor de AMEPIP.  Situația asta este revoltătoare și trebuie înlăturată. AMEPIP nu este „sucursala” Partidului Social Democrat, dar se comporta că atare.

2.3. Experiență în conducerea societăţilor controlate de stat sau a regiilor autonome 

La art.28 alin.(1) din OUG nr.109/2011 s-a introdus un termen de 3 ani „experiență în conducerea societăţilor, întreprinderilor publice sau cu capital privat, ori a regiilor autonome. 

Problema nu este termenul de 3 ani, care oricum nu este o garanție a competenței profesionale și nici a abilităților profesionale, ci „experiența” în conducerea întreprinderilor publice sau a regiilor autonome. În 35 ani, rareori am văzut că o întreprindere controlată de stat să fie rentabilă. Prin urmare, experiența persoanelor care au condus firmele de stat nu folosește la nimic.

Mai mult, majoritatea celor care în trecut au făcut parte din consiliile de administrație sau au fost directori executivi au fost numiți politic. Ei, bine aceste persoane au un „istoric” care le permite să candideze în continuare la posturi de administratori sau directori cu mandat, deși experiența lor în cea mai mare parte a fost păgubitoare.

De asemenea, există persoane care au fost numite în consiliile de administrație la centre/instituții de cercetare, iar acestea sunt asimilate cu întreprinderile publice, deși operează cu totul diferit de firmele private. La fel. Experiența persoanelor care au condus instituții de cercetare nu folosește la nimic. Prin urmare, s-a lăsat deschis accesul clientelei politice la poziții de conducere în firmele controlate de stat. OUG nr.109/2011 ar fi trebuit să introducă cerința experienței în firmele private, nicidecum în cele controlate de stat.

2.4. Funcționari publici în consiliile de administrație ale firmelor controlate de stat

Potrivit art.28 alin.(4) din OUG nr.109/2011 la firmele de stat administrate în sistem unitar sau dualist este numit un funcționar public sau o persoană care este angajat al unei autorităţi publice. Chiar dacă s-a redus numărul funcționarilor publici și al altor persoane în consiliile de administrație al întreprinderilor publice, prezenta lor nu se justifică economic în nici un fel.

România a avut parte și în perioada interbelică a sec. XX de același sistem în care înalți funcționari publici făceau parte din consiliile de administrație al „regiilor publice comerciale”, cum erau denumite atunci întreprinderile controlate de stat. Erau jun instrument politic. Acum la fel. 

După cum menționam și într-un articol publicat cu câteva luni în urmă, funcționarii publici nu au competență și experiență profesională în conducerea firmelor care opereaza in regim concurential, așa încât prezența lor în consiliile de administrație in intreprinderile publice este un cost. Nimic profitabil. 

Deși, OUG nr.109/2011 nu exclude ca funcționarii publici să facă dovada experienței în conducerea societăților sau regiilor autonome și nici experiența de 7 ani în domeniul stiinţelor inginereşti, economice, sociale, juridice sau în domeniul de activitate al respectivei întreprinderi publice, aceste cerințe nu garantează că ar fi cu ceva utili.

Majoritatea funcționarilor publici și-au făcut un "istoric" în firmele de stat și ca atare au șanse mari să se strecoare și în viitor în întreprinderile publice. Numai că paradigma de funcționare a intreprinderilor publice pe care o cunosc funcționarii publici nu are nici o legătură cu modelul unei firme profitabile care operează în regim concurențial. Sunt puțini funcționari publici care au experiență în firme private.

De aceea, funcționarul public apare ca extractor de rente, fiind în relație de dependență față de persoana care l-a propus (omul politic). În plus, art.28 alin.(4) din OUG nr.109/2011 nu face referire doar la funcționarii publici, ci și la persoane angajate pe bază de contract la ministere, agenții sau autorități publice locale, care de regulă sunt persoane de la cabinetele demnitarilor. Prin urmare, OUG nr.109/2011 încurajează extragerea de rente.

2.5. Costul birocratiei: formulare, certificate si alte documente ca forma de selectie arbitrara si instrument de descurajare

Luând în considerare prevederile art.4, art.28, art.30 alin.9, art.33, precum și art.34 din OUG nr.109/2011, Legea nr.31/1990, AMEPIP și întreprinderile care lansează anunțurile solicită candidaților să completeze aprox. 5 formulare al căror format nu se regăsește în legislație, separat de certificat cazier fiscal, certificat cazier, adeverință medicală la zi, copii după contracte de mandat, alte documente ce dovedesc „activitățile desfășurate anterior de candidat” sau „rezultatele economico-financiare ale întreprinderilor în care candidatul și-a exercitat mandatul de administrator”.

Toate acestea sunt solicitate de întreprinderi atât în format digital, cât și pe suport hârtie, ceea ce majorează costurile suportate de candidați și descurajează depunerea candidaturilor. Trăim într-o revoluție digitală, dar AMEPIP și firmele solicită documentele atât în format digital, cât și pe suport hârtie, ceea ce este de neimaginat si inacceptabil.

La documentele ce „dovedesc activitățile desfășurate anterior de candidat” sau „rezultatele economico-financiare ale întreprinderilor” un candidat nu știe exact ce documente ar trebui să depună. Eu mi-am înscris candidatura la două firme de stat și am depus rapoartele administratorilor care în mod evident conțin informații cu privire la activitatea mea, cât și a firmei unde am fost. Doar că, fiind 15 ani administrator la o firmă privată era practic imposibil să depun toate rapoartele anuale ale administratorilor și nici nu știu dacă asta se dorește.

Ar fi însemnat mii de pagini, așa încât am depus rapoarte din 5 ani disparați și tot s-au strâns mii de pagini, pe care sunt sigur că nu le citește cineva, că nu se poate. Problema este că cerința de a dovedi activitatea anterioară de administrator într-o firmă, separat de contractele de management, nu este precisă, ci încă o dovadă a unui comportament arbitrar.

Practic, firmele pot cere ce le trece prin cap, în orice formă de exprimare, cât mai evaziv, care să le permită excluderea unor candidați, daca au făcut cine știe ce greșeală elementară sau socotită greșeală elementară.

Un asemenea comportament deviant este rezultatul lacunelor din OUG nr.109/2011 și normele metodologice aprobate prin  HG. nr.639/2023, precum și a faptului că trăim într-un stat corupt.

2.6. Procedura de selecție a administratorilor cu mandat de 4 ani

Conform OUG nr.109/2011 modificată și H.G. 639/2023, procedura de selecție și nominalizare a administratorilor cu mandat de 4 ani se realizează în 5 luni.

Termenul este nerealist, întrucât trebuie executate sau îndeplinite aproximativ 36 de proceduri și cerințe. Unele dintre aceste proceduri și cerințe trebuie executate de autoritatea publică tutelară, adică de un minister, agenție, autoritate locală, pe când altele de AMEPIP sau firma de stat în trei (3), cinci (5) sau zece (10) zile, ceea ce este imposibil. 

Acest sistem aberant ar fi trebuit eliminat și înlocuit cu  un mecanism de selecție asigurat de o firmă independentă, cum a fost și în trecut, la care se adaugă impunerea unei perioade de probă. Nu este un model ideal, întrucât există riscul că cei selectați să nu fie competenți, dar statistic numărul eșecurilor utilizării acestui sistem ar fi mai mic decât cel actual, cu respectarea anumitor condiții.

Știu că în trecut firmele de recrutare erau supuse unor presiuni politice: telefoane cu „recomandări”, de exemplu. Sistemul actual se bazează pe o sumă de proceduri greoie, ca în final să se ajungă la o comisie de selecție formată din persoane din AMEPIP (2) și cei din ministere (2) plus un „independent” care oricum este minoritar. Prin urmare, sistemul este politic. S-a înlocuit un sistem de selecție imperfect cu unul mai prost.

2.7. Scrisoarea de așteptări

Întocmită de funcționarii unei autorități publice, scrisoarea de așteptări ar trebui să schițeze un model de afacere și planificarea strategică (denumita impropriu „plan de administrare” kin OUG nr.109/2011) a unei firme de stat. În mod normal, un asemenea document se bazează pe o evaluare și o cunoaștere a firmei de stat, ceea ce nu se întâmplă în realitate și nici nu există vreo obligație legala în acest sens. 

Scrisoarea de așteptări nu poate fi făcută în mod corect de funcționarii unui minister, cum scrie în OUG nr.109/2011 întrucât aceștia nu au expertiza necesară și nici nu știu ce ce întâmplă într-o întreprindere publică. Ei află din discuțiile pe care le pot avea periodic cu administratorii și directorii întreprinderii respective.

Dialogul între conducerea unei firme și funcționarii dintr-un minister nu este cunoaștere și cu atât mai puțin evaluare. Pe de altă parte, administratorii și directorii unei firme pot avea un comportament ce denotă hazardul moral.

Ei nu vor transmite toate informațiile la minister, întrucât nu au interes să o facă. Intodeauna va exista o „informație ascunsă” și un „decalaj de informație”, ce reflectă un comportament oportunist al administratorului/ directorului care deţine un plus de informaţie ca să obțină un avantaj de bunăstare sau o protecție. Așadar la lipsa de expertiză a funcționarilor din ministere se adaugă și asimetria de informație. Aceste puncte slabe nu pot fi diminuate decât dacă o întreprindere publică este evaluată de un expert independent.

O asemenea evaluare ar putea să stea la baza unei scrisori de așteptări.  Fară îndoială că un asemenea efort înseamnă un cost pe care ministerele nu-l pot suporta acum și necesită și timp. Este o problemă de viitor. Pe termen scurt, sunt conștient că nu poate fi găsită o soluție fezabilă, deși sistemul actual este ineficient și duce la realizarea unor improvizații denumite „scrisori de așteptări”. 

De asemenea, termenul de 4 ani pentru o scrisoare de așteptări este nerealist, întrucât condițiile pieței se schimbă cel puțin odată la 2 ani. Pe cale de consecință, este recomandabil ca o scrisoare de așteptări și așa zisul „plan de management” să fie adaptat odată la 2 - 3 ani. 

2.8. Plan de administrare și plan de management

În nici o țară din lume nu există „plan de administrare”. În schimb, în țoață lumea există  planificare strategică de firmă. Cam așa se numește, nicidecum "plan de administrare".

De asemenea în nici o limbă a pământului nu există vreo diferență între "administrare" și "management". Administrarea și managementul desemnează funcțiile descrise de Henry Fayol: planificarea, organizarea, comanda, coordonarea, controlul.

La gradul de analfabetism funcțional din România, conducerea se contopește cu coordonarea, monitorizarea cu controlul sunt totuna, iar administrarea este separată de conducere (daca ne uităm la definiția ineptă de la art.2 pct.1 din OUG nr.109/2011). Între guvernare corporativă și management ar fi o diferență, chiar dacă acest lucru s-a făcut începând cu 1976 când s-au pus bazele conceptului de guvernare corporativă. Dar, autorii analfabeți care au scris OUG nr.109/2011 nu au aflat asta. Deci, nu contează. 

Așadar, într-o firmă există o planificare strategică de care administratorii răspund față de acționari (pe nivelul 2 de guvernare corporativă - administratori) , așa cum există peste tot în lumea asta și un plan de afaceri, în care este inclus un plan de management alături de planurile operaționale pe activități sau departamente. Așa ar fi trebuit să scrie în OUG nr.109/2011.

Ceea ce scriu aici nu este o chestiune teoretică, ci are implicații practice, întrucât nu este recomandabil ca obiectivele strategice ale firmei să se confunde cu un output (rezultat imediat), cum se întâmplă în prezent la toate firmele controlate de stat, din cauza confuziilor conceptuale pe care le-am descris mai sus. Am să dau un exemplu.

La firmele de stat din România nu se fac diferențe între obiective strategice pe termen lung („outcome”) care ar trebui să fie în planificarea strategică și obiectivele pe termen scurt/de rezultat/output ce figurează în planul de management. Indicatorii tot asa sunt construiti.

Confuziile conceptuale („plan de administrare”)  perpetuează situația în care se urmăresc numai rezultate imediate (output), dar nu și schimbări structurale. Nu întâmplător, firmele de stat nu se restructurează, nu se adaptează pieței, în schimb cheltuie bani cu tot felul de investiții, în care rareori se calculează rata internă de rentabilitate

În lipsă de restructurare, într-un anumit termen firmele de stat ajung pe zero sau pe minus, cu toate investițiile făcute și cu care au impresionat guvernul. Asta arată cât contează niște cuvinte prost scrise într-o lege, în mod intenționat sau din lipsă de educație.

2.9. Faza negocierii și încheierii „planului de administrare”. 

După ce se încheie contractul de mandat, administratorii cu mandat de 4 ani elaborează o propunere „pentru componenta de administrare a planului de administrare”, într-un termen de 30 zile de la data numirii lor. După alte 60 zile acest „plan de administrare” se completează cu „componenta de management” intocmit de directorii executivi. 

In mod normal, administratorii ar avea nevoie de cel puțîn 6 luni să cunoască firma, să poată face o evaluare a acesteia și sa aiba o analiză financiară, cva sa faca un asemenea plan.

Termenul de 30 zile nu este realist. Potrivit art. 30 alin.3 din OUG nr.109/2011 „în termen de 5 zile de la aprobarea în integralitate a planului de administrare, se convoacă adunarea generală a acţionarilor, în vederea negocierii şi aprobării indicatorilor-cheie de performanţă, avizaţi în prealabil de către AMEPIP, rezultaţi din planul de administrare, pornind de la nivelul indicatorilor-cheie de performanţă asumaţi prin declaraţiile de intenţie întocmite de către administratorii numiţi”.

În acest caz ce se mai negociaza, din moment ce exista deja indicatorilor-cheie de performanţă avizati de AMEPIP.  Cum ajunge AMEPIP sa avizeze indicatorii-cheie de performanţă nu este clar, mai ales ca nu exista o evaluare a firmei. Prin urmare, se apeleaza la indicatorii din scrisoarea de asteptari care oricum sunt stabiliti in mod arbitrar sau aleatoriu si de aici se porneste. Prin urmare, „negocierea” este lipsita de obiect.  

Concluzii

Nu exista decat doua concluzii la tot acest efort de a modifica perpetuu OUG nr.109/2011. In primul rand, nu se poate face nici o ajustare structurala (sa nu scriu „reforma” ca nu are nici o valoare cuvantul asta) a sistemului de guvernare corporativa in firmele de stat, cat timp in guvern sunt partide care urmaresc conservarea modelului de extras rente construit in 1990, respectiv modelul privilegiilor, al coruptiei. PSD este principalul sustinator al acestui model, dar nu si singurul.

Pe de alta parte, privatizarea majoritatii intreprinderilor controlate de stat care opereaza intr-un mediu concurential ar fi mai eficienta si benefica pentru economie, decat „perfectionarea” la nesfarsit a OUG nr.109/2011 care nu inseamna decat conservarea unui model institutional ineficient si costisitor. 

Valentin M. Ionescu este jurist si doctor in economie specializat in guvernare corporativa. A contribuit in anul 2000 la elaborarea primului cod de guvernare corporativa din Romania, proiect realizat cu sprijinul USAID. 

Avand expertiza in politici publice a contribuit la realizarea mai multor programe de guvernare si strategii, precum si la elaborarea multor legi, avand expertiza in tehnica – legislativa.