Vinul românesc: tradiţie multimilenară, prezenţă internaţională zero

Vinul românesc a ratat şansa de a-şi construi o identitate internaţională: comunismul a prioritizat cantitatea, tranziţia post-1989 a menţinut mentalităţile vechi, iar fondurile europene au fost folosite pentru a înlocui soiurile autohtone cu unele internaţionale. Rezultat: România este absentă de pe pieţele de export, în timp ce Republica Moldova şi Bulgaria şi-au impus soiurile naţionale cu succes.

Diferenţiază-te sau mori! Ăsta este unul din principiile de bază în marketing. Dacă eşti unul din turmă, divers şi oarecare, nu vei fi niciodată luat în seamă şi nu te vei putea diferenţia şi poziţiona în mentalul colectiv. Vei rămâne unul dintre cei mulţi care sunt carnea de tun pentru brandurile consacrate.

Vinul românesc interbelic

Din păcate, oeno-autosuficienţa de sine ne-a ţinut alăturea de lumea reală a vinului. Înainte de comunism, într-o ţară profund rurală, vinul făcut în pivniţă din viţa din ogradă a dominat totul. În mediul urban, consumul de vin se baza, mai ales, pe ceea ce venea de la ţară. Iar principalul loc de comercializare al vinului era marginea drumului în sate şi piaţa de duminică în oraşe. Acesta e motivul pentru care, practic, am fost paraleli sau chiar divergenţi cu oeno-civilizaţia occidentală. Asta nu înseamnă că nu existau şi consumatori iniţiaţi în ale vinului pe atunci în România. Dar erau o minoritate infimă, profund nesemnificativă pentru marea masă. Cât despre brandurile de vin interbelice de la noi, din Vechiul Regat, au rămas Rhein şi Mott. Care sună oricum, numai româneşte nu. La fel ca vinurile interbelice din Transilvania.

Perioada comunistă

Apoi a venit comunismul. Şi, odată cu el, naţionalizarea viilor şi a cramelor, cu apariţia combinatelor vitivinicole, ale căror preocupări şi evaluări, dictate de la judeţeana de partid şi de la Ministerul Agriculturii, ţineau în principal de cantitate şi, abia după (dacă mai era cazul), de calitate. Noile vinuri îmbuteliate au invadat alimentarele oraşelor şi satelor (acolo unde existau), birturile şi restaurantele. Brandurile nou apărute nu aveau nici o legătură cu cererea şi oferta sau cu aşteptările clienţilor, ci au fost făcute în stil comunist, transformând numele regiunilor viticole în nume de produse trecute pe etichetă sticlelor. Aşa au apărut brandurile Jidvei, Murfatlar, Cotnari, Ştefăneşti, Recaş. Şi exemplele pot continua. Concurenţa reală a vinurilor din comerţul socialist era doar cu vinul cumpărat la damigeană de la ţară. Care era mult mai apreciat decât cel din comerţ. Ceea ce spune multe... Cât despre export, se făcea fără nici un motor concurenţial real în ţările comuniste membre în pactul de la Varşovia (un fel de Piaţă Comună comunistă), iar în ţările occidentale, vinul românesc era, practic, inexistent.

Dar toate acestea nu aveau nici cea mai mică legătura cu oeno-propaganda tovarăşilor. Care clamau sus şi tare că România face cel mai bun vin, care vin este apreciat pe tot globul, că avem cea mai mare şi mai formidabilă tradiţie în istoria vinului, că Dionisos a fost de fapt geto-dac şi deturnat de greci, că toată Europa (şi nu numai!) a învăţat să facă vin de la cei de pe tărâmurile noastre. Tot acest delir de comunicare oenologică, dublat de o producţie unde conta, practic, doar cantitatea în detrimentul calităţii, a făcut ca vinul românesc să băltească mioritic, nebăgat în seamă dincolo de graniţe.

Vinul românesc după 1989

Şi a urmat schimbarea din 1989, care a venit cu oeno-privatizarea (făcută nu discutăm cum). Dar, dacă regimul proprietăţii s-a schimbat în lumea vinului românesc, mentalităţile au rămas, din păcate, aceleaşi. Pentru multă vreme. Relaţiile tovărăşeşti (cele mai multe, cu epoleţi), au condus la introducerea rapidă a unor taxe vamale prohibitive pentru importurile de vinuri. Drept pentru care, în anii ’90, o sticlă de vin chilian sau sud-african era o mică investiţie prohibitivă. Ca să nu mai vorbim de licorile franţuzeşti sau italiene.

Pe cale de consecinţă, oeno-consumul mioritic a rămas tandru autohton. Iar vinurile, tot submediocre, demiseci şi/sau demidulci. Ca pe vremea comunismului. Primul vin sec notabil din România a fost scos la sfârşitul anilor ’90 de o cramă - SERVE pe numele ei - fondată în Dealu Mare, nu de un patron român, ci de un nobil francez. Începutul anilor 2000 a fost marcat de „Sec de Murfatlar”, un vin căruia i s-a făcut aşa o publicitate, încât a determinat începutul schimbării oeno-gusturilor românilor. Au urmat Vinarte, Davino, Rotenberg, Crama Oprişor şi... deja tocmai ce intrasem în Uniunea Europeană, lucru care a forţat România să renunţe la taxele vamale aberante. Iar iubitorii români de vinuri au început să aibă acces la vinuri de import la preţuri accesibile. Altă viaţă!

Vinul românesc după aderarea la UE

Dar... Cei care se aşteptau la schimbări dramatice şi semnificative statistic peste noapte, s-au înşelat. Producătorii români de vinuri au rămas, în marea lor majoritate, cantonaţi în „tradiţionalismul românesc”. Vinuri demiseci, demidulci şi dulci, cel mult mediocre, în cantităţi mari, care să inunde piaţă. Iar românii s-au conformat la ofertă, cu atât mai mult cu cât nu au existat campanii de comunicare care să deschidă ochii şi gusturile publicului. Noii oeno-patroni mioritici te priveau pe sub sprâncene şi şuierau: „Vinul bun se vinde de la sine!”. Iar consumatorii de vin avizaţi, din nefericire puţin semnificativi statistic, s-au izolat într-un soi de castă iniţiatică, unde disecţia organoleptică a vinului (menită să facă diferenţa între fructe de pădure în gust şi citrice în postgust) este primordială.

Şi asta a fost totul. Din păcate. După privatizările (era să zic acaparările) „domeniilor vitivinicole”, au venit banii europeni. Iar noii oeno-patroni mioritici, au decis (privind de la genunchiul broaştei, de unde un fir de iarbă pare un arbore secular şi o flegmă pe asfalt un lac neţărmurit), că soiurile româneşti de vinuri, necunoscute peste hotare, sunt învechite şi trebuie scoase şi înlocuite cu soiuri internaţionale. Prin urmare, vinurile româneşti au devenit, în marea lor majoritate, imitaţii carpato-danubiano-pontice ale vinurilor occidentale. Excepţie face Cotnariul, care a păstrat doar soiuri pure româneşti şi încă câteva crame, care au păstrat oareşce tarlale cu soiuri autohtone.

Urmarea a fost pierderea atuurilor care ar fi putut fi folosite ca bază pentru construirea unei identităţi credibile internaţional pentru vinurile româneşti.

Vinurile vecinilor noştri

Bulgaria şi Georgia nu au făcut greşeli similare. Mavrud şi Saperavi, soiurile lor naţionale, au fost împinse cu putere în faţă pentru crearea unor oeno-identităţi naţionale. Noi am zăcut plini de noi pe boască, trâmbiţând în continuare despre „tradiţia multimilenară a viticulturii româneşti!”. Urmarea? Republica Moldova a confiscat Băbeasca Neagră, pe care re botezat-o Rară Neagră, ca să fie mai uşor de pronunţat în limbi străine, iar acum lucrează la confiscarea Feteştii Negre şi asumarea soiului ca tradiţional moldovenesc. Pe cale de consecinţă, Republica Moldova ocupă locul 15 în top 25 exportatori de vin în SUA. Înaintea Georgiei, Ungariei şi Armeniei. Iar România nici nu este prezentă. Cât despre Feteasca Regală, clamată ca soiul românesc alb istoric tradiţional, oeno-patrioţii mioritici omit (sau nu au habar!) de soiul maghiar alb Kiraly Leanyka. Cel care, tradus în română, înseamnă Fetească Regală.

Un oeno-brand de ţară?

În prezent, vinul românesc nu are, practic, niciun atu pe care să se poată baza o construcţie a unei oeno-identităţi pe piaţa internaţională. De aceea, nici nu a penetrat piaţa externă. Cât despre crearea unui oeno-brand de ţară peste noapte, ideea rămâne una penibilă, fără nici urmă de şansă de reuşită, doar un motiv de muls nişte bănuţi degeaba de către incompetenţii parcaţi în posturi de decizie.

Şi totuşi... Unii pot să dea ochii peste cap şi să întrebe: „Bine, dar Recaşul cum a reuşit să penetreze pieţe occidentale, în frunte cu cea britanică?”. Răspunsul este unul foarte simplu: s-a rupt de identitatea şi de aşa zisa imagine a vinului românesc. Recaşul are branduri de vin care sunt strict pentru export, concepute pentru pieţele ţintă şi de export nu se ocupă niciun român din firmă, ci Philip Cox, acţionar englez. Iar brandurile de export sunt protejate ca proprietate intelectuală în Marea Britanie. Iar Cramele Recaş participă la târgurile internaţionale cu stand propriu, fără nicio legătură cu standul României.

Asta este. Adevărul e că se fură, realitatea e că se bea! (vorba unui clasic în viaţă). Acestea toate fiind zise, garson, adă-mi ceva de băut, că mi s-a făcut sete! Nu, nu vin, ci o bere! Vinul lasă-l să se oţetească...