România nu are (şi nici nu va avea prea curând) un oeno-brand de ţară

Cu câţiva ani în urmă, o duduie blondă, aciuată pe la Cotroceni, a avut o revelaţie tandră: România merită un brand de ţară! Aşa a apărut frunza verde cu sloganul „Explore the Carpathian garden”. Proiectul a fost un eşec, cu un singur rezultat: hohote de râs şi insulte la adresa duduii şi a persoanelor conexe.

Dincolo de stupiditatea rezultatului, cauza principală a rateului a fost trecută cu vederea. Ideea de branding de ţară făcut la comandă bântuise prin PR-ul occidental cu ceva vreme în urmă, până când s-a renunţat la ea în urma eşecurilor repetate. Dar, cum noi, românii, avem un delay faţă de Occident (ca să nu spun retard), am descoperit apa caldă când toţi ceilalţi terminaseră demult să se spele.

Franţa, Italia, Spania?

Acum, după oareşce vreme, brandingul de ţară a fost scos, ca soluţie, din coşul de gunoi pentru rezolvarea problemelor viti-vinicole ale României. Nu exportăm vin căt am vrea? Nu ne ştie mai nimeni pe piaţa internaţională? Vinul românesc este aproape necunoscut dincolo de graniţele mioritice? E clar! Avem nevoie de un oeno-brand de ţară! Iar cei care ridică din sprâncene a neîncredere sau sunt chiar împotrivă, sunt puşi la colţ. „Dar Franţa nu are un brand de ţară oenologic? Dar Italia? Spania? Chile? Australia?”.

Corect. În aparenţă… Atâta doar că cei care se opintesc întru oeno-brandingul mioritic privesc chestiunea cu ochii înceţoşaţi, de la genunchiul broaştei. Fără perspectivă. Franţa, Italia, Spania sunt ţări care au exportat vin timp de secole în ţările europene care nu produceau şi în ţările Lumii Noi. Până când, acestea din urmă, au început să producă. „Vin franţuzesc”, „vin italian”, „vin spaniol” sunt expresii verbale care au intrat în mentalul colectiv, devenind branduri de-a lungul secolelor prin formarea şi evoluţia percepţiei publice, urmată de poziţionarea pe piaţă. „Vin de France/French Wine”, „Vino Italiano/Italian Wine” (şi aşa mai departe) sunt sintagme care au devenit, în sute de ani, branduri ce pot fi definite în volume întregi de analize actuale. Cât priveşte Lumea Nouă, aceasta a început să existe în lumea vinului odată cu globalizarea comerţului, pe măsură ce a transporta o navă cu vin peste oceane a devenit un lucru rentabil. Iar evoluţia oeno-tehnologiei a făcut ca vinul de calitate să nu mai fie strict apanajul ţărilor europene cu tradiţie, chestiune care nu a avut, însă, efecte marcante asupra brandurilor consacrate.

California, Chile?

Începutul anilor ’70. Un englez pasionat de vinuri a vrut să ştie care vinuri sunt, cu adevărat, mai bune: marile vinuri de Bordeaux sau vinurile californiene? Drept pentru care, a organizat la Versailles o degustare în orb de grand cru-uri bordeleze versus o selecţie de vinuri roşii californiene. Juriul a fost format din marii degustători francezi ai momentului. Rezultatul? Vinurile californiene au ieşit mult peste grand cru-urile din Bordeaux. Urmarea? Vinurile californiene au rămas în percepţia consumatorilor nişte vinuri abordabile ca preţ, cu o calitate notabilă. Iar vinurile de Bordeaux au rămas cele mai bune şi mai scumpe vinuri roşii. Din lume. Degustarea în orb a fost repetată după două decenii. Cu aceleaşi rezultate şi urmări.

În timp, vinurile californiene s-au impus pe piaţa globală ca nişte vinuri stimabile, cu raport calitate-preţ onorabil. Dar, de la sud, din Chile, au început să scoată capul producătorii de vinuri roşii, cu soiul Carmenere ca vârf de lance. Dar tot ce au reuşit a fost să se poziţioneze ca cele mai bune şi ieftine vinuri de supermarket. Au încercat mai mult, atacând poziţia vinurilor californiene, care reuşiseră să penetreze în restaurante. Drept pentru care, s-a organizat o degustare în orb, după modelul celei de la Versailles. Vinuri californiene versus vinuri chiliene. Rezultatul? Producătorii sud-americani au ieşit de la distanţă în frunte. Rezultatul în piaţă? Vinurile californiene au rămas poziţionate mult mai sus şi mai scumpe, iar vinurile chiliene au rămas vinuri ieftine, bune pentru supermarketuri.

România?

În lumea vinului, lucrurile se mişcă mult mai lent decât în alte domenii. Şi asta pentru că cei care consumă şi iubesc vinul sunt un public mult mai conservator decât pe alte domenii ale pieţei. Dacă în lumea dulciurilor să intri cu un nou brand de napolitane sau de ciocolată nu e o piatră de netrecut, la vinuri situaţia este mai complicată. Astfel încât, un brand nou, impus peste noapte în oeno-mentalul colectiv internaţional, devine o chestiune care frizează suprarealismul. Cît despre poziţionarea vinurilor româneşti, producătorii autohtoni au pierdut oleacă vremea. Nu mult. Doar o treime de secol de la ieşirea din comunism.

Drept pentru care, situaţia este dupre cum devine cazul, monşer! (ca să cităm din clasici). În loc să abordeze chestiunea cum se cade, oeno-arivismul îi mână pe cei doritori de arginţi şi glorie oţetită s-o ţină langa cu oeno-brandul mioritic de ţară fătat peste noapte. Şi, ca să nu fiu acuzat de rea-voinţă, le dau şi o soluţie: „Yes! Romania Bleats Wine!”(*). Ceea ce, în traducere liberă înseamnă „Da! România behăie vin!”.

(*) n.r. – O parafrază după controversatul slogan „Yes, Romania Makes Wine.” cu care 21 de crame din România au participat, în perioada 10-12 martie 2024, la cel mai mare târg internaţional de vin – ProWein Düsseldorf, Germania.